Portal melhisedec.ro

Pagina principală · Biblia online · Articole · Cântări · Poezii · Descărcări · Forum de discuţii · Calendar
Conectare
Utilizator

Parolă



Încă nu eşti membru?
Apasă aici pentru înregistrare.

Ţi-ai uitat parola?
Solicită una nouă aici.

Navigare
Pagina principală
Biblia online
Sărbători
Luni noi
Articole
Cântări
Poezii
Descărcări
Întrebări frecvente
Forum de discuţii
Calendar
Legături pe internet
Categorii știri
Contactaţi-ne
Galerie foto
Căutare

Versetul zilei
"Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui"
Luca 2:14

Cugetarea zilei
"Gândește-te apoi la frumusețea cerului și la privilegiul posibil ca tu să ajungi acolo și, iarăși îți garantez, nu vei păcătui."

St. Dionisus


Noi articole
Sarbatoarea Pesah / ...
Nu-i altă dragoste..
Religie launtrica..
Pâine vie...
Străpuns..

Statistici utilizare
Vizitatori online: 1
> Membri conectaţi: 0
Membri înregistraţi: 667
Cel mai nou membru: Fiedler Simona
> Membri banați: 0

Ajutor utilizare
Aici puteti vedea un tutorial al portalului. Daca nu aveti PowerPoint instalat va sugeram PowerPoint Viewer 97.

Vezi discuţia
Portal melhisedec.ro - index forum | Studiu Biblic - Discuții pe teme religioase | Israel și iudaism
Pagina 1 din 2 1 2 >
Deconectat Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10878. Postat la 09/05/2011 11:31 - 3310z3h6m
Pacea Domnului pentru toti fratii mei !

va atasez mai jos enciclopedia in format electronic spre a va fi de ajutor, pentru ca mie imi este.

voi posta pe bucati pentru ca nu este format document , este un program care se instaleaza si nu stiu altfel cum l-as putea atasa.

nu am stiut unde sa incadrez subiectul, asa ca rog moderatorii, daca nu este bine aici, sa-l mute in alta parte.

Incepem:




Traducere:
VIVIANE PRAGER
C. LITMAN
ȚICU GOLDSTEIN
Coordonare:
VIVIANE PRAGER


EDITURA HASEFER
București, 2000


PREFAȚĂ

Despre enciclopedie în iudaism

Ce este iudaismul? O istorie, o religie, o identitate, o etichetă, o memorie, un popor, o lege, o carte? Fără îndoială iudaismul cuprinde o mare parte din ansamblul acestor elemente, întrucât se referă atât la noțiunea teoretică a iudaității, cât și la realitatea concretă de ra fi evreu". Termenul, într-o semnificație restrânsă, face trimitere, actualmente, la conținutul confesional de concepții etice, culturale și juridice stabilite de-a lungul veacurilor și mereu vii.

Intrarea evreilor în societatea modernă a redus diferențele culturale, dar a provocat o falie care face aproape inaccesibil iudaismul pentru evreii care nu practică religia. Evreii și neevreii împărtășesc adesea aceeași necunoaștere a esenței iudaismului.

În ultimele două secole s-au dezvoltat în iudaism ramuri diferite, concepții spirituale diverse și chiar afirmații variate, atât în ceea ce privește tradiția sa cât și fundamentele credinței.

Pentru a descurca actualmente aceste probleme este nevoie de o nouă abordare. Au devenit necesare lumii noastre atlasele și enciclopediile. Acum, când se redescoperă influența, uneori determinantă a religiei, socotită multă vreme nerelevantă, s-a impus necesitatea oferirii unor informații obiective, nesuperficiale, care să servească la înțelegerea trecutului ca și a prezentului.

Acest dicționar enciclopedic de iudaism este o adaptare a unei enciclopedii americane, îmbogățită cu informații esențiale privind particularitățile iudaismului european. Cititorul va găsi în acest dicționar posibilitatea de a-și satisface nevoia de cunoaștere și de înțelegere. Oricine, cititorul obișnuit, elevul sau profesorul va găsi răspuns la întrebări simple sau dificile; va avea în acest Dicționar o călăuză pentru cercetări aprofundate.

Dicționarul, ale cărui articole sunt clasate în ordine alfabetică și tematică, privește aspectele practicii zilnice ale vieții evreiești, ritualul și gândirea sa. Cititorul interesat va afla ce înseamnă poruncile, ciclul sărbătorilor evreiești și conceptele pe care se bazează Revelația. Se va apropia de înțelegerea a ceea ce este Talmudul, ordonarea și evoluția sa; va afla cine au fost tosafiștii și care a fost opera lor. În egală măsură va putea înțelege implicațiile emancipării și sensul definirilor moderne și contemporane ale iudaismului, în evoluțiile sale cele mai recente, de la reformă la ortodoxie, trecând prin mișcarea liberală.

Restituind istoriei evreilor dimensiunea sa religioasă și culturală, Dicționarul enciclopedic de iudaism se dorește un util mijloc de lucru și reflecție. A pune în ordine și a transmite cunoașterea a fost totdeauna cel mai prețios obiectiv al iudaismului, de la începuturile sale. Imediat după Revelație, israeliții și-au impus ca sarcină să răspândească cunoașterea ei, îmbogățită în sensuri, din generație în generație.

Scrierea cărților biblice continuată în paginile Talmudului își are izvorul în această permanentă grijă pentru instruire.

Cunoașterea sacră desfide timpurile și, străbătând veacurile, devine universalitate. Interesul pentru științele profane a cunoscut glorii efemere, localizate în timp și spațiu deși au tins spre universalitate.

Primele enciclopedii iudaice au fost scrise în ebraică, în secolul al XII-lea și s-au constituit r12; în esență r12; din traducerea unor lucrări științifice redactate în arabă, încă din secolul al XIII-lea, Gherșon ben Solomon din Arles a trecut în revistă toate lucrările științifice existente în limba ebraică și, în secolul următor, Meir ben Isaac Aldabi, erudit spaniol, a prezentat o sinteză a științelor naturale și a tradiției iudaice în lucrarea Șevile ha-emuna. Operele ebraice de tip enciclopedic adunate în decursul secolelor următoare au urmărit, îndeosebi, probleme de medicină, farmacologie și astronomie. În epoca Luminilor s-a născut ideea unei enciclopedii consacrată numai tematicii iudaice. Prima dintre ele a fost Pahad Ițhac, realizată de medicul italian Isaac Lampronti, care i-a consacrat întreaga sa viață; majoritatea celor 13 volume ale enciclopediei au fost publicate postum, între 1750 și 1888.

În secolul al XIX-lea, știința iudaismului a voit să împace cunoașterea sacră cu științele profane; acest lucru a condus la studii critice privind iudaismul și istoria sa. Cercetarea enciclopedică a stârnit noi pasiuni, între dorința de a deschide evreilor drumuri către știința universală și dorința de a rezuma cunoașterea în termeni tradiționali. Se punea întrebarea dacă trebuiau introduse cunoștințele despre lume în limbile evreiești sau, invers, cunoștințele iudaice în limbile vernaculare. Unul dintre proiecte, redactat în limba germană, a fost Real-Encyclopaedie fur Bibel und Talmud, realizat de rabinul Iacob Hamburger, între 1896-1901. Ahad ha-Am a proiectat o enciclopedie în limba ebraică dar n-a terminat-o. A apărut, în schimb, Jewish Encyclopedia, editată în S.UA., în 12 volume, între anii 1901-1906; i-a urmat Oțar Israel (1906-1913, publicată în limba ebraică tot în S.UA.). La Sankt Petersburg a apărut, între 1906-1913, în 16 volume Evreiskaia Ențiklopedia, la care au contribuit autori de renume. Un Juedisches Lexikon a apărut la Berlin, între 1927-1930, în cinci volume.

Toate aceste opere importante au, totuși, lacune care privesc descrierea tradițiilor, viața evreilor din Europa, literatura ebraică în lumea contemporană, etc. Pornind de la lucrările enumerate s-au realizat noi versiuni editoriale, în secolul XX. Astăzi se recunoaște că opera enciclopedică de referință este Encyclopedia Judaica. Ea a fost schițată de Jakob Klatzkin, Nahum Goldman și Ismar Elenbogen, în Germania prehitleristă, dar numai primele zece volume au apărut în limba germană, între 1928-1934. Ea a fost preluată și terminată de o editură israeliană de limbă engleză, care a completat-o cu date și evenimente până în jurul anilor 1970.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10879. Postat la 09/05/2011 11:33 - 3310z3h5m
AARON

Ebr.: Aharon

Fratele lui Moise, mai vârstnic decât acesta, dar mai tânăr decât sora lor, Miriam. Biblia menționează descendența lui din leviți (Ex. 6, 16-20; Num. 26, 58-59). A fost inițial desemnat ca purtător de cuvânt al lui Moise în fața lui Faraon și a israeliților, în împrejurările exodului din Egipt.

Învingător în întrecerea cu vrăjitorii lui Faraon, a făcut să se abată primele trei plăgi nimicitoare asupra egiptenilor (Ex. 7-8), cu ajutorul toiagului său înzestrat cu puteri divine. Mai târziu, Aaron și Hur i-au dat un ajutor hotărâtor lui Moise în timpul bătăliei de la Refidim contra amaleciților (Ex. 17, 10-13). După construirea Tabernacolului, Aaron și fiii lui au instaurat un sacerdoțiu ereditar, el însuși preluând slujba de mare preot al lui Israel (Ex. 28-29; Lev. 8).

Viața i-a fost umbrită de trei crize majore: rolul controversat, jucat de el în absența lui Moise, atunci când, la cererea poporului, a consimțit să făurească Vițelul de aur (Ex. 32); pierderea lui Nadab și Abihu, doi din cei patru fii ai săi, după ce aceștia au atras asupra lor mânia divină, aducând în altar un r0;foc străinr1; (Lev. 10, 1-2); în fine, revolta ațâțată de Core, un văr levit al lui Aaron, care râvnea la slujba de mare preot al acestuia (Num. 16).

Tora consemnează deznodământul dezastruos al acestei răscoale și modul miraculos în care Aaron a fost reconfirmat în slujbă, prin înflorirea toiagului său (Num. 16, 32-35; 17, 23-25). Cu toate acestea, în urma nesupunerii din episodul apelor Meriba, Aaron este pedepsit ca și Moise să nu poată pătrunde în țara Făgăduinței (Num. 20, 7-13). S-a stins din viață pe muntele Hor (Num. 20, 28), fără veșmintele sale preoțești, care i-au revenit fiului și succesorului său, Eleazar. În tradiția rabinică, Aaron este văzut ca un personaj spiritual idealizat r12; mai puțin distant și auster decât Moise, mai apropiat de popor, un om care-și rezolvă conflictele și reinstaurează pacea căminului.

Tradiția îl descrie ca pe întruchiparea biblică a sacerdoțiului, de unde și îndemnul lui Hilel: r0;Fii un discipol al lui Aaron, iubind și căutând pacea, iubind creaturile, semenii tăi, și conducându-i către Torar1; (Avot 1, 2). Pe baza unei tradiții mistice independente, Aaron figurează printre cei șapte r0;sfinți oaspeți nevăzuțir1; (ușpizin), pe care evreii practicanți îi întâmpină în colibele lor în timpul sărbătorii de Sucot.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10880. Postat la 09/05/2011 11:33 - 3310z3h4m
ABAHU

(cca. 300)

Amora palestinian din generația a treia, conducător al academiei din Cezareea. Datorită poziției și bogăției lui, precum și cunoștințelor lui de greacă, a devenit purtătorul de cuvânt recunoscut al comunității evreiești din Ereț Israel în fața autorităților romane. Discipol al lui R. Iohanan ben Napaha, pe care-l citează frecvent (ca și pe Șimon ben Lakiș), Abahu era foarte venerat de colegi. Primele trei tratate din ordinul Nezikin, incluse ulterior în Talmudul de la Ierusalim, au fost compilate în academia lui.

Creștinismul, decretat religie de stat în Imperiul Roman, cucerea în acea vreme numeroși adepți pe care Abahu i-a provocat deseori în cadrul unor polemici aprinse. Multe aspecte importante din învățătura lui sunt îndreptate împotriva doctrinei creștine.

Pe de altă parte, unele polemici ale sale, după cum reiese limpede din conținutul lor, nu sunt îndreptate împotriva creștinilor, ci împotriva sectelor evreiești (vezi Minim). Talmudul din Ierusalim cuprinde o parte din decretele lui Abahu, anume cele acceptate în Ereț Israel. În calitate de reprezentant al comunității evreiești, a călătorit mult în țară și în străinătate. Este adeseori citat în Talmudul din Ierusalim și, uneori, și în cel babilonian.

I se atribuie câteva aforisme celebre, de exemplu: r0;Mai bine să te numeri printre prigoniți decât printre prigonitorir1; (B.K. 93a) și r0;Acolo unde stau păcătoșii pocăiți, drepții fără cusur nu pot ajunger1; (Ber. 34smiley.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10881. Postat la 09/05/2011 11:34 - 3310z3h3m
ABAIE

(cca. 280-338)

Amora babilonian din generația a patra, contemporan cu Rava, unul din cei mai celebri învățați ai epocii. Orfan de mic, a fost crescut de un unchi al său, Raba bar Nahmani. În scrierile lui, pomenește adeseori de doica devotată care l-a îngrijit, citându-i leacurile și înțelepciunea populară.

Raba și R. Iosif i-au fost dascăli. De la primul a moștenit conducerea academiei din Pumbedita, dar cunoașterea tradițiilor a primit-o de la R. Iosif, renumit pentru modul în care stăpânea știința tanaimilor și amoraimilor. De altfel, Abaie însuși va pune accentul pe tradiții mai mult decât pe arta cazuistică, în care strălucea colegul lui, Rava. De la nehute Ravina și de la Rav Dimi, a preluat învățătura amoraimilor din Ereț Israel, în special cea a lui Iohanan bar Napaha.

Disputele halahice dintre Abaie și Rava sunt amintite în Talmud. Abaie era renumit pentru calitățile lui morale și pentru pozițiile lui moderate, ilustrate de numeroase exemple. Ori de câte ori survenea o îndoială halahică, obișnuia să spună: r0;Ieși din casă și vezi ce fac oamenii în astfel de situațiir1; (Ber. 45a). Cita adeseori proverbe populare, ceea ce demonstrează că nu era un sihastru sau un adept al turnului de fildeș.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10882. Postat la 09/05/2011 11:36 - 3310z3h2m
ABLUȚIUNI

Purificări rituale, mergând de la cufundarea în întregime a corpului (tevila) până la stropirea mâinilor cu apă (netilat iadaim). Tora (Lev. 11, 30) prescrie cufundarea totală într-un izvor natural, un râu sau o mikve (baie rituală) pentru purificarea persoanelor sau obiectelor devenite impure prin contact direct sau indirect cu o sursă de necurăție (vezi Puritate rituală).

Astfel de surse erau menstruația, secreția seminală, bolile contagioase, cum ar fi gonoreea și diversele varietăți de lepră menționate în Tora, precum și contactul cu un om sau animal mort (Lev. 15, 1-28; 22, 1-6).

Abluțiunea era totodată o îndatorire prealabilă pentru toți cei care asistau la slujbele oficiate la Templu, cu ocazia sărbătorilor și a altor ceremonii care cereau o stare de puritate rituală. Era de asemenea obligatorie pentru preoți înainte de oficierea slujbei sau de consumarea alimentelor aduse ca jertfe și ofrande (Ex. 30, 18-21).

De Iom Kipur, ziua cea mai sfântă a calendarului evreiesc, marele preot efectua cinci băi rituale care făceau parte integrantă din serviciul divin prescris pentru această sărbătoare. În unele cazuri, simpla spălare a mâinilor și a picioarelor sau doar a mâinilor era de ajuns.


După suspendarea ritualului vacii roșii, a cărei cenușă era folosită în apa de purificare la Templu, abluțiunile rămase în vigoare sunt: cufundarea rituală pentru femei după ciclul menstrual sau altă pierdere vaginală de sânge și după naștere; purificarea ustensilelor culinare fabricate de neevrei; cufundarea rituală a prozeliților cu ocazia convertirii lor la iudaism; spălarea mâinilor înainte de a frânge pâinea (maim rișonim; vezi Binecuvântările dinainte de mese), după trezirea din somn sau după utilizarea toaletei.

În toate aceste cazuri, cufundarea sau spălarea este însoțită de binecuvântarea cuvenită, formulată de învățați. Netilat iadaim, abluțiunea care precedă consumarea pâinii, solicită un efort din partea persoanei care o efectuează: aceasta trebuie să-și verse apă pe mâna dreaptă, apoi pe stânga, folosind un recipient cu deschidere mare, margine netedă și o capacitate de aproximativ un sfert de log (cca. 280 cl).


Nu se prescrie nici o binecuvântare specială pentru alte abluțiuni aflate de asemenea în vigoare ca spălarea mortului înainte de înmormântare (tahara) și spălarea mâinilor în următoarele situații: la ieșirea dintr-un cimitir, după atingerea unor părți ale corpului de obicei acoperite, după ce-ți tai unghiile sau după ce-ți scoți pantofii, înainte de rugăciune și înainte de binecuvântările de după mese (maim ahronim), precum și înainte de consumarea legumelor (carpas) în timpul sederului de Pesah (vestigiu al purificării din vremea Templului).

De asemenea, leviții nu spun nici o binecuvântare când spală mâinile preoților, mai înainte ca aceștia să rostească binecuvântarea preoților la sinagogă. Unii evrei, în special hasidimii, obișnuiesc să facă o baie rituală în mikve înainte de Iom Kipur și înainte de Șabat sau de sărbători. Sinagogile tradiționale au o chiuvetă în vestibul pentru astfel de scopuri rituale.
Riturile de acest tip se întemeiază pe considerente deopotrivă igienice și religioase.

Nici o abluțiune nu este valabilă dacă omul sau obiectul în cauză nu este perfect curat, în așa fel încât nici un obstacol (hațița) material să nu se interpună între omul sau obiectul respectiv și apele purificatoare. Când nu există apă disponibilă pentru spălarea mâinilor înainte de a mânca pâine, se poate folosi un înlocuitor (iarbă sau nisip). Formula al netilat iadaim (r0;spălarea mâinilorr1smiley se înlocuiește în acest caz cu al nekiut iadaim (r0;curățarea mâinilorr1smiley.


În vremea celui de-al Doilea Templu, multe secte evreiești au pus un accent deosebit pe abluțiunea rituală. Printre acestea se numărau hemerobaptiștii (r0;cei care se spală de dimineațăr1smiley, esenienii și comunitatea de la Qumran (vezi Manuscrisele de la Marea Moartă și Secte). Ioan Botezătorul era probabil apropiat de aceste grupări ascetice și practica abluțiunii stă probabil la originea botezului creștin.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10883. Postat la 09/05/2011 11:36 - 3310z3h1m
ABOAB, ISAAC

(sfârșitul sec. al XIV-lea)

Învățat talmudist și predicator, Aboab a trăit în Spania și este vestit pentru al său Menorat ha-maor (r0;Candelabrul luminiir1smiley, operă clasică a literaturii evreiești de factură religioasă și morală. De la data primei apariții, în 1514, s-au tipărit peste 65 de ediții, lucrarea fiind tradusă în spaniolă, iudeospaniolă, idiș, germană și, parțial, în engleză.

Menorat ha-maor este singura parte care s-a păstrat dintr-o trilogie a lui Aboab, care mai cuprindea Aron ha-edut (r0;Arca mărturieir1smiley și Șulhan ha-panim (r0;Masa pentru pâinile punerii înainter1smiley r12; astăzi pierdute. Autorul a conceput Menorat ha-maor ca o sistematizare a Hagadei pentru nevoile propriilor lui predici. Cartea a devenit o lucrare de referință pentru predicatori și se citea obligatoriu în public, la sinagogă.

Luând ca punct de plecare menora, candelabrul cu șapte brațe din Tabernacol (Num. 4, 9), Aboab își împarte lucrarea în șapte nerot (lămpi), împărțite la rândul lor în subcapitole. Planul general are la bază trei îndemnuri din Psalmul 34, 15, utilizate ca titluri: 1. r0;Întoarce-ți fața de la răur1;; 2. r0;Fă bineler1;; 3. r0;Caută și urmărește pacear1;. Menorat ha-maor tratează subiecte ca: lupta împotriva geloziei, plăcerii și ambiției; adeziunea la preceptele tăierii împrejur, rugăciunii, respectului față de părinți, carității și dreptății; studiul Torei, pocăința și smerenia.

Dat fiind că autorul urmărește să convingă masele, etica religioasă iudaică este prezentată într-o formă populară, prin îndemnuri frumoase și maxime rabinice. Înclinat deopotrivă spre filozofie ca și spre misticism, Aboab îmbină învățăturile lui Maimonide cu unele idei extrase din Cabala. El recunoaște însă și valoarea unor filozofi neevrei ca Platon și Aristotel, pe care-i citează.
Menorat ha-maor este și titlul unei opere etice de Israel ben Iosif al-Nakava, contemporan cu Aboab. Unii descendenți ai lui Aboab s-au distins ulterior ca savanți și predicatori. Printre ei, se numără Isaac Aboab da Fonseca (1605-1693), care, în calitate de haham la Pernambuco, în Brazilia olandeză, a devenit primul rabin din Lumea Nouă.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10884. Postat la 09/05/2011 11:38 - 3310z3h0m
ABRAHAM

Părintele poporului evreu, primul dintre cei trei patriarhi. După cum arată cartea Genezei, au fost zece generații de la Adam la Noe și încă zece, de la Noe la Abraham.

Potrivit tradiției evreiești, Abraham s-a născut în anul 1948 de la facerea lumii (1812 î.e.n.). Numele lui era la origine Abram (r0;Tatăl este înălțatr1smiley, fiind apoi preschimbat în Abraham, pe care Biblia îl interpretează ca însemnând r0;tatăl unei mulțimi de neamurir1; (Gen. 17, 5).

Terah, tatăl lui Abraham, locuia inițial în Urul Caldeii, un oraș din sudul Mesopotamiei, de unde a emigrat apoi în nord-vestul țării, în Haran (Gen.11, 31). După moartea lui, Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham, care avea pe atunci 75 de ani, să emigreze împreună cu nevasta lui Sara și cu familia lui r0;în țara pe care ți-o voi arăta eur1;, adică în Canaan.

Dumnezeu îi făgăduiește lui Abraham: r0;Voi face din tine un neam marer1; (Gen. 12, 1-2), cuvinte care sunt interpretate ca o binecuvântare pentru toate familiile de pe pământ.
Viața lui Abraham, bogată în evenimente, cuprinde nu puține migrații. După o perioadă petrecută în Canaan, foametea îl obligă să se refugieze în Egipt.

Mai târziu, clanul se întoarce în Canaan, dar un conflict între ciobanii lui Abraham și cei ai nepotului său, Lot, determină o ruptură în familie. În urma acesteia, Abraham se instalează în apropiere de Hebron, iar Lot, în zona Mării Moarte. Când Lot cade în mâna năvălitorilor, Abraham sare în ajutorul lui. În ciuda acestui episod războinic, Abraham este în general descris ca un pașnic păstor.

Făgăduiala divină cu privire la țara dăruită lui Abraham este reînnoită cu prilejul ceremoniei legământului (Gen. 15, 7-21). El primește totodată porunca de a se tăia împrejur ca semn al acestui legământ cu Dumnezeu, pe care-l va transmite tuturor descendenților săi pe linie masculină.


Când Abraham avea optzeci de ani, Sara, care era stearpă, i-o oferă pe roaba ei, Agar, drept concubină. Din această legătură se naște Ismael, care însă nu este recunoscut ca moștenitor. Dumnezeu îl vestește atunci pe Abraham că Sara îi va dărui un fiu. Într-adevăr, Sara îl naște pe Isaac, care va deveni moștenitorul material și spiritual al lui Abraham. Acesta avea pe atunci o sută de ani iar Sara nouăzeci. După ce băiatul crește, Dumnezeu îl pune pe Abraham la grea încercare, poruncind să-l ducă pe Isaac pe Muntele Moria și să i-l jertfească (Gen. 22, 1-2). Abraham era gata să se supună când, în ultimul moment, un înger i se arată, împiedicând sacrificiul (vezi Akeda). Abraham a murit la 175 de ani. Cei doi fii ai lui l-au îngropat la Hebron, în grota Macpela, pe care el însuși o cumpărase ca loc de înmormântare pentru Sara.

Hagada cuprinde multe relatări cu privire la Abraham. El este considerat părintele monoteismului r12; primul om care recunoaște existența Dumnezeului unic prin propria lui judecată.

Hagada povestește că, o dată convins de adevărul credinței, Abraham ar fi sfărâmat idolii tatălui său, care era păgân. Pentru a strivi această revoltă fățișă împotriva ordinii stabilite, regele mesopotamian Nimrod ar fi ordonat ca Abraham să fie aruncat într-un cuptor încins, dar patriarhul a ieșit nevătămat din această încercare. În tradiția evreiască, Abraham întruchipează ospitalitatea și iubirea aproapelui (hesed).

Tradiția îi atribuie, de asemenea, instituirea slujbei de dimineață.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10885. Postat la 09/05/2011 11:39 - 3310z2h59m
ABRAHAM BEN DAVID DIN POSQUIERES

(cca. 1125 - cca. 1198)

Talmudist francez, născut în Provența, cunoscut și sub acronimul de Ravad (de la Rabi Abraham ben David).

Discipol al lui Moise ben Iosif din Narbonne și al lui Meșulam ben Iacob din Lunel, a fost unul din cei mai importanți talmudiști ai epocii. Om cu stare, poate negustor de pânzeturi, Ravad i-a sprijinit financiar pe toți studenții săraci din ieșiva pe care o înființase la Posquieres, lângă Nîmes.

Comentariile sale critice (hasagot) cu privire la codul de legi al lui Alfasi, la Sefer ha-maor de Gerondi și, mai ales, la Mișne Tora a lui Maimonide i-au adus faima de baal hasagot r12; critic prin excelență. Ravad l-a criticat sever pe Maimonide pentru că, în codul său de legi, acesta omisese orice explicații sau referințe la surse.

Totodată, aversiunea lui pentru codificare a contribuit în mare măsură la contracararea tendințelor de transformare a Torei într-un simplu repertoar. Priceput nu doar în problemele Talmudului, ci și în filozofie, Ravad s-a opus încercării lui Maimonide de a elabora un sistem de dogme în sânul iudaismului.

În amplul său comentariu asupra Mișnei, din care s-au păstrat doar două tratate, Ravad explică o serie de pasaje obscure, neglijate de Talmud.

Puținele responsa care ne-au parvenit de la el sunt reunite într-un volum intitulat Temim deim (r0;Perfecți în cunoașterer1smiley.

S-a păstrat de asemenea un comentariu al lui despre Sifra la Levitic. Nahmanide îl admira în mod deosebit pe Rabi Abraham pentru știința și credința lui iar Menahem Meiri îl aprecia ca pe unul din cei mai mari comentatori. Printre discipolii lui de la Posquieres, s-au numărat Isaac ha-Cohen din Narbonne, primul comentator al Talmudului de la Ierusalim, și Abraham ben Natan din Lunel, autorul lui Ha-Minhag.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10886. Postat la 09/05/2011 11:40 - 3310z2h57m
ABRAVANEL (ABRABANEL), ISAAC BEN IUDA

(1437-1508)

Om de stat, expert în finanțe și diplomat, comentator al Bibliei și filozof, Abravanel a fost trezorierul regelui Alfons al V-lea al Portugaliei.

Acuzat pe nedrept de conspirație după moartea acestuia, fuge din țară în 1483. Se refugiază la Toledo, unde intră în slujba regelui Ferdinand și a reginei Isabela. După ce încearcă în zadar să obțină revocarea edictului de expulzare a evreilor din Spania, ia conducerea evreilor spanioli exilați (1492). Se stabilește apoi la Napoli, la curtea regelui local, dar nu pentru mult timp, căci noi necazuri îi poartă pașii prin Sicilia, Corfu, Monopoli și, în sfârșit, la Veneția unde se afirmă din nou ca diplomat, negociind un tratat comercial cu Portugalia.


Discipol al lui Iosif Haiun, rabinul Lisabonei, Abravanel era deopotrivă erudit în înțelepciunea talmudică și în științele profane. În lungul său comentariu asupra Pentateuhului și a Profeților, face apel la autorii clasici și la exegeții creștini, vădind totodată o adâncă neîncredere față de monarhie.

A fost primul dintre învățații evrei care a alcătuit introduceri la cărțile biblice, prefațând fiecare parte printr-o enumerare de întrebări sau r0;dubiir1; pe care încearcă mai apoi să le lămurească r12; metodă împrumutată de la eruditul creștin Alfonso Tostado. Sub influența preocupării renascentiste pentru claritatea exprimării, atrage atenția asupra greșelilor de stil și de limbă la Ieremia și Ezechiel.

Comentariile lui biblice sunt oarecum vagi, stufoase și pline de repetiții. Spre deosebire de alți comentatori care analizau textul verset cu verset, Abravanel preferă să se lanseze în lungi discuții. Modul său de abordare este preponderent rațional și filozofic, el fiind primul comentator evreu care recurge la elemente sociale și politice în explicarea textului biblic.


Abia împlinise douăzeci de ani când dă la iveală prima lui lucrare filozofică, Ateret zekenim (r0;Coroana străbunilorr1smiley, care tratează despre Providența divină. În Roș emuna (r0;Principiile credințeir1smiley ia apărarea celor 13 articole de crez ale lui Maimonide împotriva criticilor formulate de Hasdai Crescas și Iosif Albo, subliniind totuși că nu există nici o dogmă în iudaism și că omul trebuie să creadă în totalitatea Torei cu toate normele și poruncile ei.

Spre a-și îmbărbăta coreligionarii evrei, care suferiseră calvarul expulzării, și a le întări credința în venirea lui Mesia, Abravanel compune o trilogie, alcătuită din Maiane ha-ieșua (r0;Fântâna eliberăriir1smiley, Ieșuot meșiho (r0;Izbăvirea unsului săur1smiley și Mașmia ieșua (r0;Vestitorul eliberăriir1smiley.

Critic îndrăzneț al mesianismului lui Isus și adversar al evreilor renegați, care comentau alegoric venirea lui Mesia, Abravanel susține că timpurile impun ivirea unui mântuitor viu, care, după calculele lui, ar fi urmat să vină în anul 1503. Operele lui mai cuprind comentarii asupra tratatului Avot, asupra Hagadei de Pesah și asupra Călăuzei rătăciților de Maimonide.


Fiul său mai mare, Iuda Abravanel (cca.1460 - cca.1535), cunoscut în Italia sub pseudonimul de Leone Ebreo, este autorul unei opere filozofice după modelul dialogurilor platoniciene r12; Dialoghi di Amore (1535) r12; în care Dumnezeu este identificat cu Iubirea.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10887. Postat la 09/05/2011 11:41 - 3310z2h57m
ABULAFIA, ABRAHAM BEN SAMUEL

(1240 - cca. 1291)

Cabalist spaniol. La douăzeci de ani, a părăsit Spania, pornind în căutarea fluviului legendar Sambatyon, dincolo de care locuiesc, potrivit tradiției, cele zece triburi pierdute ale lui Israel. În timpul șederii în Italia, s-a apropiat trecător de filozofie, pentru a se consacra apoi Cabalei.

Devenit meșter în arta interpretării mistice a literelor și a cuvintelor (ghematria), Abulafia credea că puterea creației rezidă în diferite combinații ale acestora. Ducea o viață ascetică și era convins că i s-a arătat Dumnezeu. Mai târziu, a prezis că era mesianică urma să înceapă în 1290, drept care s-a hotărât să-l convertească pe Papa Nicolae al III-lea la iudaism.

Papa a pus să fie arestat și dus la Roma și numai moartea subită a pontifului l-a salvat pe Abulafia de pedeapsa aspră care-l aștepta. Despre ultimii lui ani, se știe doar că și i-a petrecut hoinărind în permanență. Locul și împrejurările morții lui nu se cunosc.

Abulafia vedea în propria lui doctrină, care îmbină raționalitatea și ezoterismul, o continuare logică a filozofiei lui Maimonide, căruia îi atribuia tendințe mistice. Viziunea lui asupra Cabalei a stat la baza misticii dezvoltate în sec. al XVI-lea de școala din Safed (vezi Mistica evreiască ).
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10888. Postat la 09/05/2011 11:41 - 3310z2h56m
ACADEMIA LUMII CEREȘTI

Ebr.: Ieșiva șel Maala

Concept rabinic, potrivit căruia sufletele tuturor celor care au studiat sau au predat Tora pe pământ sunt reunite într-o adunare cerească unde li se alătură sufletele altor oameni erudiți și virtuoși care au dobândit merite deosebite în existența lor terestră. I

eșiva șel Maala este menționată în mai multe rânduri în Talmud și în Midraș (de ex. Pes. 53smiley, unde învățații apar așezați după rangul lor și unde îngerii participă și ei la adunare pe care o prezidează însuși Dumnezeu.

Academia cerească se aseamănă în multe privințe tribunalelor pământești ca Sanhedrinul sau bet din, deși verdictele acestora din urmă prevalează asupra celor emise de sus, căci Tora r0;nu este în cerurir1; (B.M. 59smiley.

O expresie utilizată cu privire la Raba bar Nahmani, despre care s-a spus că r0;a fost rechemat la academia lumii cereștir1; (B.M. 86a), a devenit ulterior un eufemism tradițional pentru moartea celor drepți. O reminiscență binecunoscută a conceptului se regăsește în formula ce precedă Kol Nidre, în ajun de Iom Kipur, unde se menționează încuviințarea celor două r0;tribunaler1; r12; terestru și ceresc r12; ca rugăciunile să poată fi rostite în prezența r0;păcătoșilorr1;.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10889. Postat la 09/05/2011 11:44 - 3310z2h53m
ACADEMII

Înființate în Ereț Israel și în Babilonia, au fost primele școli superioare, destinate studiului tradiției evreiești, în care Tora scrisă și legea orală erau predate de rabini învățați. Cea mai veche mențiune despre un învățământ sistematic sau r0;casă de studiur1; apare în apocrife (Ecles. 51, 16, 23, 29), unde termenul de ieșiva (r0;adunare, ședințăr1smiley este echivalent cu bet midraș (r0;casă de studiur1;; vezi Avot 2, 7).

Din cauza aranjamentului său interior compus din scaune, ieșiva a ajuns să însemne r0;academie rabinicăr1; (vezi mai jos); echivalentul aramaic, curent în Babilonia, era metivta (Iev. 105smiley.

Rabinii susțineau că astfel de academii existaseră încă din ultimele două secole dinaintea erei curente, din vremea r0;perechilorr1; (zugot) de erudiți, dintre care unul slujea ca nasi (patriarh sau președinte al academiei), iar celălalt ca av bet din (președinte al tribunalului). Sanhedrinul, alcătuit din 71 membri, care-și țineau inițial ședințele pe Muntele Templului, servea nu numai drept Curte Supremă, ci și drept centru de studii și de dezbateri rabinice, adică drept academie sau bet midraș (T.I. Beța 2, 4; Mid. 5, 4).

I. Academiile palestiniene (Ereț Israel)

Până la distrugerea Templului (70 e.n.), există puține mărturii despre un învățământ rabinic (tanaitic) organizat în afara Ierusalimului. Cu toate acestea, o mică academie trebuie să fi funcționat la Iamnia (Iavne), localitate situată la circa 40 km vest de Ierusalim. Conform Hagadei, atunci când romanii au asediat Ierusalimul, R. Iohanan ben Zakai a reușit să fugă din oraș, ascuns într-o ladă.
Ajuns în fața comandantului roman, viitorul împărat Vespasian, i s-a permis să solicite o favoare. r0;Dă-mi Iavne cu înțelepții săi,r1; a cerut rabinul (Ghit. 56smiley.

Sub conducerea lui Iohanan, Iavne devine principalul centru al unei rețele de academii care se întindea din Ereț Israel până la Nisibe în Babilonia și chiar până la Roma.

Academia de la Iavne se organizează ca structură și funcții după modelul marelui Sanhedrin de la Ierusalim. Noi academii înfloresc în vremea discipolilor direcți ai lui Iohanan ben Zakai r12; în special Eliezer ben Hirkanos (la Lida) și Iosua ben Hanania (la Pekiin) r12; și mai târziu în epoca lui Akiva (Bnei Brak), Hanania ben Teradion (Sihnin), Iose ben Halafta (Seforis) și alții, până la patriarhul Iuda ha-Nasi (Bet-Șearim). Eleazar ben Arah a înființat o academie la Emaus, care însă a trebuit să-și închidă porțile din lipsă de studenți. Despre R. Akiva, personalitate proeminentă și legendară, se spune că ar fi atras mii de discipoli la academia sa de la Bnei Brak.


Devastarea Palestinei centrale și de miazăzi în urma înfrângerii răscoalei lui Bar Kohba împotriva romanilor (132-135 e.n.) determină dispersarea numeroșilor erudiți, dintre care unii se îndreaptă către Babilonia. O perioadă de refacere a academiilor începe în jurul anului 140, o dată cu mutarea celei de la Iavne la Ușa, în Galileea, regiune din nordul țării, care slujește drept refugiu și pentru alte școli și învățați. Sub conducerea lui Iuda ha-Nasi, vechea academie de la Iavne se mută de la Ușa la Seforis (cca. 200), unde va fi redactată Mișna. Aceeași ieșiva se reinstalează în cele din urmă la Tiberiada în jurul anului 235.

Perioada următoare este dominată de academiile amoraitice și talmudice. Tiberiada devine principalul r0;atelierr1; în care se redactează Talmudul de la Ierusalim (sau palestinian). În ciuda unei lungi perioade de inactivitate (cca. 400-520 e.n.), academia locală încearcă să supraviețuiască încă o sută de ani după cucerirea arabă din sec. al VII-lea. Toate celelalte academii din Ereț Israel, r12; Lida (Lod), Cezareea și Seforis r12;, dispar către sfârșitul sec. al IV-lea.

Funcțiile și autoritatea academiei suferă unele modificări în epoca talmudică. Prezidiul academiei, convocând și foști colegi într-ale erudiției, formează o curte supremă de justiție, care judecă procese concrete și adoptă hotărâri. În plus, conducătorii academiei se ocupă de învestirea (smiha) studenților calificați ca rabini. De asemenea, până în 359 când are loc fixarea definitivă a calendarului evreiesc, prezidiul stabilește și începutul r0;lunii noi (roș hodeș) și intercalarea anului bisect.

În calitate de supremă autoritate religioasă a iudaismului palestinian și din diaspora, patriarhul trimitea din când în când soli care răspândeau învățătura religioasă în comunitățile din Ereț Israel și din Babilonia și totodată strângeau fonduri pentru întreținerea academiilor și a studenților. Sumele adunate nu reușeau să acopere nevoile sutelor de erudiți.

Cei mai mulți dintre ei erau obligați să-și câștige existența practicând agricultura sau diferite meșteșuguri, de aceea ședințele academiei se țineau adeseori seara.

Patriarhul deținea dreptul exclusiv, exercitat ulterior de conducătorii academiilor, de a promulga decrete (vezi Takana), menite să răspundă unor împrejurări pe care legea tradițională existentă nu le prevăzuse. Învățații din academii aveau de asemenea dreptul de a pronunța interdicții spre a ridica un r0;zid protector împrejurul legiir1; (vezi Ghezera).

Începând din sec. al III-lea e.n., înțelepții obișnuiesc să r0;coboarer1; în Babilonia, spre a împărtăși confraților de acolo și studenților din diaspora învățăturile rabinilor din Ereț Israel (vezi Nehute). Această activitate se va dovedi esențială, deoarece viața și cultura evreilor din Țara Sfântă aveau din ce în ce mai mult de suferit ca urmare a intoleranței suveranilor creștini din Bizanț. Măsurile antievreiești au condus la emigrație și la închiderea academiilor, culminând cu abolirea patriarhatului în 425.

În anul 520, la scurt timp după sosirea lui Mar Zutra al III-lea din Babilonia, academia din Tiberiada își redeschide însă porțile. Va rezista până în 740, când își transferă activitatea la Ierusalim care se afla, încă din 638, sub dominație musulmană. Academia renăscută la Ierusalim își va vedea soarta pecetluită o dată cu năvălirea selgiucizilor (1071), urmată de cea a cruciaților (1099). De altfel, academiile din Ereț Israel își pierduseră supremația în favoarea celor din Babilonia cu mult înainte de sec. al XI-lea.


II. Academiile babiloniene

Deși nu există probe certe, s-ar părea totuși că au existat școli superioare în Babilonia încă din sec. I î.e.n.. Tana Iuda ben Batira I ar fi înființat o academie la Nisibe cu puțin înainte de distrugerea Templului (Pes. 3smiley.

Hanania, un nepot al lui Ioșua ben Hanania, a fost profesor la Nehar-Pekod, unde a uzurpat autoritatea academiei din Ereț Israel, anunțând datele lunii noi și fixând anii bisecți. Acest act arbitrar a fost invalidat de elevii lui R. Akiva, refugiați temporar în Babilonia după reprimarea răscoalei lui Bar Kohba.

În jurul anului 200 e.n., sub conducerea lui Rav Sila și Aba bar Aba, academia din Nehardea devine centrul spiritual al iudaismului babilonian, păstrând totodată legătura cu Iuda ha-Nasi și cu comunitatea evreiască din Ereț Israel.

Această influență palestiniană se consolidează o dată cu întoarcerea lui Rav (Aba Ariha) care fusese învestit rabin de către însuși Iuda ha-Nasi. Noua academie înființată de Rav la Sura (cca. 220) o va eclipsa curând pe cea din Nehardea și se va menține în activitate aproximativ 800 de ani.

Renumele de erudit al lui Rav atrage la Sura peste o mie de studenți permanenți și revigorează studiile iudaice în toată Babilonia. În aceeași perioadă, Mar Samuel conducea academia din Nehardea. El și Rav au fost principalele personalități din prima generație de amoraimi babilonieni. Samuel se consulta adeseori cu Rav, sub autoritatea căruia au fost redactate la Sura cele mai multe din tratatele Talmudului babilonian.


Asemenea academiilor din Ereț Israel care le-au servit drept model, academiile babiloniene îndeplineau o dublă funcție: fiecare era în același timp un bei midraș, adică un centru de studiu pentru interpretarea legii evreiești, și un bet din, un tribunal care judeca procesele religioase și civile. Cum nici profesorii nici studenții nu erau remunerați în vreun fel, ci erau nevoiți să-și câștige singuri existența, conducătorii academiei programau cursurile în primele ore ale dimineții și seara târziu, pentru a da timp studenților să-și facă temele și să se pregătească pentru ședința următoare (Șab. 136smiley.

Studenții erau admiși la orice vârstă, dar, pentru a fi acceptat ca profesor, era nevoie de calificări deosebit de înalte. Ca și în Ereț Israel, președintele academiei, roș (ha-) ieșiva (Ber. 57a), era ales de erudiți, dar fiecare numire trebuia confirmată de exilarhul babilonian. Nu existau clase separate: toate cursurile se țineau în aceeași sală, în care conducătorul academiei își avea locul său pe un podium iar studenții luau loc în fața lui pe mai multe rânduri de scaune, ajungând uneori până la 24 de rânduri (BX. 117a; Meg. 28smiley. De două ori pe an, în lunile Elul și Adar, mii de persoane se adunau la una dintre academii pentru a studia un tratat talmudic sub supravegherea lui roș ieșiva (vezi Kala, Luna de).

Academia din Nehardea a fost distrusă de aliații palmirieni ai Romei în 259. Iuda bar Ezechiel, discipol și succesor al lui Samuel a mutat-o la Pumbedita, unde a rezistat până în sec. al IX-lea. Ea a continuat să funcționeze până în sec. al XIII-lea la Bagdad. Academia din Sura a atins o înflorire deosebită sub conducerea lui Rav Ași (376-427), care a mutat-o la Mata Mehasia.

Locul fruntaș ocupat de academiile babiloniene în epoca posttalmudică s-a datorat mai multor factori. Începând din 589, profesorul care prelua președinția academiei primea în același timp titlul de gaon (r0;eminențăr1; sau r0;excelențăr1smiley.

Comunitățile evreiești de pe tot cuprinsul diasporei puneau întrebări gheonimilor din Sura și, uneori, celor din Pumbedita r12; întrebări care nu se mărgineau la simple aspecte ale practicii rituale, ci acopereau o vastă arie de probleme legate de teologie, Biblie, liturghie, precum și de interpretarea unor pasaje din Talmud. Acest obicei a dat un puternic imbold literaturii de responsa. În plus, gheonimii au creat o serie de coduri de legi, ușurând Halaha de hățișul dezbaterilor talmudice și reducând-o la un util ghid practic.

Printre aceste coduri s-au numărat Halahot pesukot, atribuite lui Iehudai Gaon (cca. 760), și Halahot ghedolot (cca. 825).

Între exilarh și gaon aveau loc adeseori conflicte de autoritate. Pe de altă parte, împărțirea ajutoarelor din străinătate provoca tensiuni între academiile din Sura și din Pumbedita. O întrebare din diaspora către un gaon era îndeobște însoțită de o sumă de bani destinată studenților academiei și chiar gaonului însuși. În final, problema s-a rezolvat prin împărțirea diasporei și deci a fondurilor în două regiuni, corespunzând fiecare uneia din cele două academii r12; Sura și Pumbedita.

În Evul Mediu, dezvoltarea comunităților evreiești din Occident (Spania, Italia, Franța și Germania), conduse de profesori autohtoni, mulți dintre ei formați chiar în academiile babiloniene, a diminuat treptat prestigiul și influența acestora din urmă. Cu timpul, comunitățile occidentale au încetat să mai solicite sfaturi și explicații de la gheonimi.

Înaintea declinului definitiv, academia din Pumbedita a cunoscut o ultimă perioadă de glorie sub conducerea lui Șerira Gaon și a fiului său Hai Gaon (998-1038). Pentru academiile epocilor ulterioare, vezi Ieșiva.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10890. Postat la 09/05/2011 11:47 - 3310z2h51m
ACOPERIREA CAPULUI

Ebr.: kisui roș

Legea biblică nu impune, în general, purtarea de acoperăminte pentru cap, totuși marele preot purta o mitră sau un turban de pânză (Ex. 28, 4; 29, 6; Lev. 8, 9 etc), iar preoții obișnuiți purtau și ei o scufie ceremonială (Ex. 28, 40; 29, 9; Lev. 8, 13).

Se pare că, în vremea Templului, numai persoanele de rang înalt purtau capul acoperit după moda mesopotamiană. Talmudul cuprinde păreri contradictorii în această privință.

După unii autori, acoperirea capului la bărbații evrei era un simplu obicei și avea deci un caracter facultativ (Nel. 30smiley. Pe de altă parte, mulți înțelepți socoteau că nu se cade ca oamenii învățați să umble cu capul descoperit și unii nu mergeau mai mult de patru coți (sub doi metri) fără să poarte ceva pe cap din cauza prezenței divine (Șehina) care se întindea deasupra lor (Kid. 31a; Șab. 118smiley.

Alții considerau că se cuvine să-ți acoperi fața în timpul slujbei (R. H. 17b; Taan. 20a). Alții, în fine, n-ar fi condus niciodată o rugăciune publică fără să-și acopere capul (Sof. 14, 15). Întrebarea dacă bărbații evrei puteau să se roage cu capul descoperit a suscitat aprinse controverse secole de-a rândul.

În schimb, toți înțelepții erau de acord că o femeie măritată nu trebuia în nici un caz să-și expună vederii pletele r12; r0;coroana frumusețiir1; ei.


Legiuitorii și înțelepții rabinici ai Evului Mediu au continuat să se contrazică asupra acestei chestiuni.

În Franța și Spania, acoperirea capului în timpul rugăciunii sau al studiului Torei nu era obligatorie, deși Isaac Alfasi și Maimonide optau pentru tradiția babiloniană, mai severă.

Până târziu, unele autorități au considerat purtarea capului acoperit drept un obicei r0;demnr1;, dar facultativ, părere împărtășită chiar și în sec. al XVIII-lea de personalități ca Elia, gaonul din Vilnius (Beur ha-Gra la Ș. Ar., O. H. 8, 2).

Totuși, încă din Evul Mediu, majoritatea rabinilor așchenazi și sefarzi au început să asocieze capul acoperit cu evlavia, în timp ce a umbla cu capul gol li se părea un semn de frivolitate.

În plus, evreii din Europa creștină condamnau din ce în ce mai aspru portul capului descoperit ca pe un obicei al neamurilor și, ca atare, reprobabil. În scenele sinagogale și de seder, reprezentate în miniaturile manuscriselor evreiești medievale, evreii erau invariabil zugrăviți cu capul acoperit: sefarzii, cu glugi, iar așchenazii, cu Judenhut, pălăria ascuțită, specifică evreilor germani. Curând după aceea, autoritățile neevreiești i-au obligat pe evrei să poarte anumite pălării ca semne distinctive: turbane și bonete în Orient; Judenhut, apoi r0;bareteler1; roșu cu negru în Europa centrală.

În Polonia și Rusia, se purtau pălării cu boruri largi în zilele lucrătoare, precum și ștraimelul și spodicul hasidic, cu boruri de blană, în zilele de Șabat și de sărbători. Bărbații evrei purtau de acum cu toții capul acoperit în timpul rugăciunii, la slujbele sinagogale, când studiau Tora și când rosteau binecuvântările înainte și după mese. Obiceiul a fost admis și de autoritățile civile care le-au permis evreilor să-și păstreze pălăria pe cap atunci când depuneau mărturie la tribunal.

La începutul sec. al XVIII-lea, tichia rotundă (ebr., kipa; idiș, kapel sau iarmulka) devine portul curent la așchenazi. În casă, kipa înlocuiește orice alt fel de pălărie și este considerată un semn de evlavie. Astfel, acoperirea capului, inițial un simplu obicei, dobândea în cele din urmă autoritate halahică.

Evoluând în sens contrar, iudaismul reformat va tinde să abolească obiceiul chiar și în timpul rugăciunii. În sec. al XIX-lea, neo-ortodoxismul german hotăra că bărbații evrei nu trebuie neapărat să poarte capul acoperit în orice împrejurare.

Iudaismul conservator a preluat această normă, limitând obligația acoperirii capului la manifestările de cult acasă sau la sinagogă, la studiul Torei și la ocaziile rituale. Totuși mulți evrei conservatori au continuat să poarte kipa și la masă. Nici în sânul mișcării reformate nu a existat un consens în această privință: radicalii, în special în Statele Unite, au eliminat pălăriile și kipele din sinagogă sau le-au tolerat cu caracter facultativ;

în Europa, în schimb, evreii liberali și ritul neolog unguresc au tins să le păstreze măcar în timpul rugăciunii. După cel de-al doilea război mondial, obiceiul a cunoscut o nouă înflorire și portul kipei croșetate a renăscut, adesea mai curând ca semn al identității evreiești decât din motive strict religioase.


Dacă pentru bărbați, acoperirea capului a fost mult timp considerată un simplu gest de evlavie, pentru femeile măritate, obiceiul a constituit, încă din epoca biblică, însăși expresia cinstei lor (țeniut).

A apărea cu capul descoperit în public era culmea rușinii (Isa. 3, 17) și putea fi cel mult admis în cazul unei sota în timpul procesului de adulter (Num. 5, 18). Această normă, păstrată cu strictețe în epoca talmudică (B. K. 8, 6; Ned. 30smiley, s-a transmis și la primii creștini (vezi 1 Cor. 11, 5). Interdicția era atât de severă încât, dacă nevasta se arăta cu capul descoperit în public, bărbatul ei putea s-o repudieze fără să piardă partea care-i revenea din zestrea ei (Ket. 7, 6).

După unele autorități, nici o binecuvântare nu putea fi rostită într-o casă în care se afla o femeie cu capul descoperit (Ber. 24a). Tinerele nemăritate erau însă scutite de această obligație iar legea rabinică le îngăduia chiar și femeilor măritate să-și poarte părul neacoperit acasă, deși nu încuviința o astfel de purtare.

Începând din Evul Mediu, femeile, în special cele din Europa de Est și din țările musulmane, încep să adopte un acoperământ de cap mai complicat. Este cazul așa-numitului ștern-tihel polonez, cu diadema sa de pietre prețioase sau de perle, existent în mai multe modele diferite pentru Șabat și pentru zilele lucrătoare. Soțiile hasidimilor obișnuiesc până în zilele noastre să se radă în cap înaintea nunții, purtând de atunci încolo un batic (tihel) care le acoperă tot părul.


Perucile, cunoscute încă din epoca talmudică (Șab. 6, 5; Naz. 28smiley, au devenit o modă printre femeile așchenaze în sec. al XVIII-lea. Confecționată din păr natural sau artificial, peruca (ebr., pea nohrit; idiș, șaitel) a fost aspru condamnată de mulți rabini ca Ionatan Eybeschutz și Moise Sofer, însă criticile lor înverșunate nu au găsit aproape nici un ecou în societatea evreiască occidentală. În prezent, femeile ortodoxe nu își acoperă capul acasă, dar poartă uneori fulare sau peruci în societate. În schimb, iudaismul reformat și cel conservator au menținut obiceiul numai la sinagogă.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10892. Postat la 09/05/2011 12:13 - 3310z2h24m
ACROSTIH

Lucrare de regulă poetică, în care anumite grupuri de litere alcătuiesc cuvinte sau nume proprii sau apar într-o anumită ordine. În poezia liturgică ebraică, primele litere ale versurilor se succedă adeseori în ordine alfabetică sau alcătuind numele autorului.

Acest vechi procedeu literar apare în Biblie (Ps. 111-112; Plâng. 1-2), chiar dacă uneori lipsește câte o literă (Ps. 37; 145).

Forma sa cea mai elaborată o constituie Psalmul 119, în care cele 22 de strofe sunt compuse din versete ale căror litere inițiale sunt așezate în ordine alfabetică.

Scopul acestui procedeu (notarikon) era de a oferi o metodă de memorare utilă, în special înainte de inventarea tiparului, când cărțile de rugăciune se procurau cu greutate. O intenție mnemotehnică similară apare în rugăciunea Tikanta Șabat din slujba suplimentară de Șabat, care cuprinde în acrostih literele alfabetului în ordine inversă.


Acrostihurile erau foarte răspândite în poezia liturgică (piyut) medievală (vezi Anim zmirot) și în Cabala. Mai multe cântece populare și imnuri care încheie sederul de Paște (de ex., Adir Hu) sunt construite pe baza acestui procedeu alfabetic. Alteori, acrostihul are menirea de a consemna numele autorului, cum este cazul lui Mordehai în Maoz țur, imnul de Hanuca, sau al lui Solomon (Șlomo ha-Levi) Alcabeț în imnul ajunului de Șabat, Leha dodi.


O tehnică înrudită, foarte utilizată începând din Evul Mediu, constă în folosirea acronimelor (rase tevot) pentru a combina inițialele numelor și/sau titlurilor unei personalități sub forma unei prescurtări de referință. Câteva exemple celebre sunt:

Rași (de la Rabi Șlomo Ițhaki), Rambam (Rabi Moise ben Maimon sau Maimonide), Ramban (Rabi Moise ben Nahman sau Nahmanide), Ha-Ari (Așkenazi Rabi Ițhak sau Isaac Luria) etc. În alte cazuri, acronimul are ca obiect titlurile cărților prin care s-a ilustrat un autor. De exemplu, Rabi Isaia Horowitz este supranumit r0;Șelahr1;, după cartea lui, Șene Luhot ha-berit.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10893. Postat la 09/05/2011 12:14 - 3310z2h23m
ADAM CADMON

r0;Omul primordialr1;

Termen cabalistic provenind din simbolistica Zoharului și exprimând concepția antropomorfică a misticismului evreiesc despre împărăția divină.

Ipostazele emanate din divinitate, sefirot, sunt descrise simbolic ca alcătuind o imensă formă cu înfățișare umană: cele trei sefirot superioare r12; Keter (Coroana), Hohma (Înțelepciunea) și Bina (Inteligența) r12; corespund capului; Hesed (Iubirea) alcătuiește mâna dreaptă, Din (Judecata) este mâna stângă (care este totodată și sursa răului terestru), Tiferet (Frumusețea) este corpul sau inima, Neta (Veșnicia) este piciorul drept, Hod (Măreția) este stângul, iar Iesod (Temelia) este organul bărbătesc. Elementul feminin din împărăția divină, Malhut sau Șehina (Prezența divină), este descris ca un corp feminin alăturat celui dintâi.

Conceptul de Adam cadmon corespunde modului în care Cabala interpretează mistic imago dei r12; facerea omului după asemănarea lui Dumnezeu (Gen. 26). Figura în sine a apărut pentru prima dată într-o versiune a tratatului Șiur koma, care aparține vechii mistici Hehalot și Merkava. Sunt descrise aici membrele Creatorului, fiecare cu numele său și toate de proporții gigantice.

Acest simbolism mistic are la bază interpretarea antropomorfică a unor versete din Cântarea Cântărilor (5, 10-16) în care r0;iubitulr1; este considerat a fi însuși Dumnezeu. Cabala medievală a făcut apel din plin la simbolistica din Șiur koma, care-și avea probabil originea în speculațiile mistice evreiești din vremea celui de-al Doilea Templu.

Cabaliștii din Evul Mediu și din epoca premodernă au folosit simbolul în modalități diferite: unii au pus accentul pe sensul mitic-antropomorfic, în timp ce alții i-au atenuat impactul mitic, aplicând simbolul împărățiilor ascunse în sânul divinității.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10894. Postat la 09/05/2011 12:17 - 3310z2h20m
ADAM ȘI EVA

Ebr.: Adam și Hava

Perechea primordială, părinții omenirii, a căror zămislire este descrisă în Gen. 1, 26-30. Ipoteza documentară (vezi Biblie) identifică în Scriptură două narațiuni contradictorii cu privire la facerea omului.

Conform primei versiuni, atribuită surselor sacerdotale (P), Dumnezeu ar fi creat o ființă după chipul său, fertilă și stăpână peste toate celelalte făpturi (1, 27-30). Cea de-a doua versiune, atribuită surselor iahviste (J), se găsește în capitolele 2 și 3, care prezintă o relatare mai amănunțită a facerii omului.

Făurirea omului (ha-adam) survine după facerea cerului și a pământului. Dumnezeu îl modelează pe om din țărână (ha-adama) și-i suflă în nări suflare de viață. Creatura este apoi așezată în grădina Edenului, care-i este dată în grijă. Dumnezeu îi îngăduie să mănânce din toți pomii grădinii, în afară de pomul cunoașterii (binelui și răului) și îl avertizează că încălcarea acestei unice interdicții i-ar aduce osânda de a deveni muritor.

Pentru ca omul să se simtă mai puțin singur, Dumnezeu îi aduce toate animalele și păsările și Adam le dă la toate nume, fără să-și găsească însă nici un tovarăș pe măsură. Dându-și seama că r0;nu este bine ca omul să fie singurr1; (Gen. 2, 18), Dumnezeu îl cufundă într-un somn adânc și-i extrage o coastă din care modelează o femeie ca să-i slujească drept r0;ajutor pe potriva luir1;.

Adam este mulțumit de făptură, pe care o numește r0;carne din carnea mear1; (2, 24) și, spune Biblia, amândoi erau goi și nu se rușinau de aceasta până când apare șarpele care o ispitește pe Eva să guste din fructul pomului oprit.

După ce Eva mănâncă din fruct și-i dă și lui Adam din el, perechea își descoperă goliciunea și, vrând să se ascundă de privirea divină, își confecționează șorțuri din frunze de smochin.

Luat la întrebări de Dumnezeu și pus în fața propriei lui greșeli, Adam dă vina pe femeie care, la rândul ei, dă vina pe șarpe. Osânda divină îi lovește pe toți trei: șarpele este blestemat să se târască pe pântece și să mănânce țărână, bărbatul, să trudească ca să-și câștige pâinea r0;în sudoarea fețeir1;, iar femeia, r0;să nască în durerir1; (3, 14 - 19), până se vor întoarce în țărâna din care omul a fost luat. Abia în versetul 20, relatarea biblică arată că bărbatul i-a pus femeii numele de Hava (Eva), mama tuturor celor vii. Totodată, articolul (ha) care precedă substantivul comun adam dispare, în special în 4, 5 și 5, 1-5, devenind nume propriu.

Masora deplasează vocalizarea pentru a face din Adam un nume, iar Septuaginta și Vulgata suprimă articolul începând din versetul 19. Devenind făpturi ca toate făpturile, r0;cunoscând binele și răulr1; (3, 22) și pierzându-și nemurirea, cei doi sunt izgoniți din grădina Edenului. La poarta ei, Dumnezeu așează niște heruvimi înarmați cu săbii învăpăiate, ca să împiedice pe oricine să se apropie de pomul vieții. Eva îi naște pe Cain și Abel, apoi pe Set, ca să compenseze pierderea lui Abel, ucis de propriu-i frate.


Pentru a explica diferențele dintre cele două versiuni biblice cu privire la facerea omului, s-au avansat diverse ipoteze. Susținătorii ipotezei documentare explică deosebirile prin juxtapunerea a două relatări din surse diferite (P și J).

Adversarii acestei ipoteze consideră a doua narațiune (Gen. 2) drept o dezvoltare mai elaborată a celei dintâi. Etimologia cuvântului adam este ambiguă: termenul feminin adama înseamnă r0;pământr1; iar rădăcina sa trimite la culoarea roșie.

Cuvântul acadian adamu înseamnă r0;sânger1;, în timp ce adamatu este r0;sângele negrur1; al bolii iar pluralul adamatu desemnează întunericul, pământul roșu-închis.

Într-o listă de sinonime acadiene, termenul adamu trimite la o persoană importantă sau nobilă. Numele de A-da-mu sau A-dam-u apar de asemenea în paleoacadiană și în babiloniana veche.


Adam și Eva sunt deseori pomeniți în literatura pseudoepigrafică și în comentarii, unde chiar li se dedică o poveste aparte, intitulată Carte despre viața lui Adam și a Evei. Potrivit Genezei Rabba (8, 5), înainte de a isprăvi facerea omului, Dumnezeu s-ar fi consultat cu îngerii. Unii dintre aceștia l-ar fi încurajat să-și continue lucrarea, având în vedere potențialele virtuți ale creaturii, în timp ce alții l-au sfătuit să renunțe, dată fiind aplecarea omului spre rău (Midr. Ps. la 1, 22). Toți îngerii au fost obligați să i se închine omului, dar Satana a refuzat, fiind azvârlit pentru aceasta în hăuri unde s-a acumulat în el o ură iremediabilă față de Adam (P. R. E. 13).

Literatura veche a Orientului Mijlociu abundă în legende despre facerea omului, dar deși multe dintre ele prezintă numeroase asemănări cu narațiunea biblică, elementul etic lipsește. (vezi Creație).


În viziunea Hagadei, ha-adam a fost modelat dintr-un amestec de apă și pământ (Gen. 2, 7), ceea ce concordă cu narațiunile comparabile din mitologia greacă și egipteană. Înțelepții au interpretat versetul 27 (r0;după chipul săur1smiley ca o referire la o ființă hermafrodită, deopotrivă bărbat și femeie (Er. 18a; Gen. R. 8, 1; Jub. 2, 14; 3, 8), creată în prima zi a lunii Tișri.

Dar, în cadrul genezei universului, fiecare nouă creație avea întâietate asupra celor anterioare (Gen. R. 19, 4), așa încât Adam și Eva au fost făcuți la urmă, pentru a stăpâni lumea și toate creaturile ivite înaintea lor (Num. R. 12, 4).

Au fost creați adulți, în vârstă de 20 de ani (Gen. R. 14, 7), după cum toate elementele universului (luna, soarele, stelele) au fost create în stare de desăvârșire (Num. R. 12, 8).

Ura Satanei s-a manifestat în păcatul adamic. Satana a ales ca instrument șarpele, deoarece era animalul cel mai inteligent și cel mai apropiat de om ca înfățișare, fiind înzestrat cu mâini și cu picioare (Gen. R. 19, 1; 20, 5).

Tradiția dezbate problema locului în care Adam și Eva au fost alungați după păcatul lor, întrebându-se dacă era vorba de lumea aceasta ori de cealaltă (Gen. R. 21, 7). După păcat, Șehina (Prezența divină) s-a îndepărtat de lumea aceasta, concentrându-se asupra construirii Tabernacolului (P. R. K. 1).

Ucenicia căinței i se datorează lui Cain (Gen. R. 22, 13), totuși Cartea lui Adam și a Evei descrie pe larg remușcările perechii primordiale după izgonirea din rai (Adam 1-11). Conform Sanh. 56b, Adam a primit legile noahide și porunca de a respecta Șabatul (cf. Midr. Ps. la 92, 6) și ar fi putut primi în întregime Tora dacă n-ar fi păcătuit (Gen. R. 24, 5; 21, 7). Eva este mai prost văzută de tradiție: se spune despre ea că, înainte de a-l zămisli pe Set, ar fi adus pe lume demoni (Er. 18b; Gen. R. 20, 11).

Potrivit Zoharului, ea ar fi fost precedată de Lilit (Zohar 7, 34; 3, 19).


Mulți filozofi evrei au încercat să interpreteze povestea lui Adam și a Evei drept o alegorie a umanității, acceptând totuși, în general, relatarea biblică drept adevăr istoric.

Astfel, după Filon, fidel tradiției platoniciene, cele două versiuni biblice ale facerii omului ar reprezenta conceperea a două ființe diferite: una nemuritoare, neîntrupată, omul ceresc, creat de Dumnezeu după chipul său, și alta, replica pământeană a primei, culme a perfecțiunii omenești, alcătuită din materie și spirit laolaltă și purtătoare a propriei sale morți.


După Iuda Halevi, Adam era desăvârșit, fiind înzestrat cu toate calitățile omenești la un nivel nemaiatins de atunci și, totodată, cu koah ha-elohi (puterea divină) care-i îngăduia să comunice cu Dumnezeu. Dacă evreii se deosebesc de alte neamuri, este tocmai prin această putere, transmisă unora din descendenții lui Adam (Kuzari 1, 95).

Comentând sintagma biblică r0;după chipul lui Dumnezeur1;, Maimonide vede în ea crearea unui intelect pur și pune accentul asupra desăvârșirii adamice, anterioare păcatului. Păcatul însuși a constat în distragerea lui Adam de la contemplarea adevărului și antrenarea lui în descoperirea plăcerilor fizice, drept pentru care el a fost osândit să-și înfrâneze poftele.

După Iosif Albo, Adam este un prototip uman, scop ultim al creației. Albo dă narațiunii biblice și o interpretare alegorică în care grădina Edenului simbolizează lumea, arborele cunoașterii este Tora, iar șarpele, aplecarea spre rău.


Astfel, omul ar fi fost așezat în rai pentru a respecta poruncile, pedeapsa lui fiind aceeași ca a oricărui om care le încalcă.


În concepția iudaică, povestea lui Adam și a Evei explică pătrunderea răului într-o lume pe care Creatorul însuși o apreciase drept r0;foarte bunăr1; (Gen. 1, 31). Dar, pentru iudaism, r0;căderear1; omului în păcat îi impune acestuia să se reabiliteze în fața lui Dumnezeu, spre deosebire de doctrina creștină a r0;păcatului originarr1;, care susține că desăvârșirea pierdută a omului nu poate fi răscumpărată decât prin ivirea și jertfa de sine ale r0;celui de-al doilea Adamr1; (1 Cor. 15, 22).

O tradiție creștină precizează, de asemenea, că Adam ar fi înmormântat sub reprezentarea răstignirii, aflată în sfântul mormânt de la Ierusalim. Biserica Ortodoxă îi comemorează pe părinții omenirii în duminica dinaintea Crăciunului.

Reflecții rabinice despre Adam și Eva

Țărâna din care a fost făcut Adam era adunată din toate colțurile lumii.

A fost făurit un simplu om, spre a arata că a distruge o viață omenească înseamnă a distruge o întreagă lume și, dimpotrivă, a conserva o viață înseamnă a conserva o întreagă lume, așa încât nici un om să nu-i spună vreodată altuia: r0;Tatăl meu era mai presus decât al tău!r1;

Marea putere a lui Dumnezeu stă în faptul următor: dacă un om folosește o matriță ca să bată monezi, toate ies la fel una cu alta; dar dacă Dumnezeu înseamnă oamenii cu semnul [de care s-a slujit] pentru Adam, fiecare iese puțin altfel. Astfel, oricine este îndreptățit să spună: r0;Lumea a fost creată pentru mine!r1;


Adam a fost făcut din țărână și Eva din Adam, dar totul numai după chipul lui Dumnezeu: nici un bărbat fără femeie, nici o femeie fără bărbat și nimic fără prezența divină.


Un eretic a spus către Raban Gamaliel: r0;Dumnezeul tău este un hoț. Nu stă oare scris că El l-a adormit pe Adam și i-a furat o coastă?r1; Fiica lui Gamaliel răspunse prompt că va chema poliția, fiindcă niște hoți le furaseră din casă o oala de argint și le lăsaseră în loc una de aur. r0;Eu nu m-aș supăra deloc să-mi vină în casă așa hoți!r1; a spus ereticul. La care, fiica lui Gamaliel răspunse: r0;Atunci de ce-L vorbești de rău pe Dumnezeul nostru? I-a luat o coastă lui Adam, dar numai spre a-l îmbogăți cu o soață.r1;
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10896. Postat la 09/05/2011 12:48 - 3310z1h50m
ADAR

Accad.: Addaru

A douăsprezecea lună a calendarului religios evreiesc; a șasea lună a anului civil ebraic care începe cu Tișri. În anii bisecți, se introduce în calendar și un al doilea Adar (vezi mai jos). Luna Adar are, în mod obișnuit, 29 de zile și coincide cu perioada februarie r12; martie. Semnul zodiacal care-i corespunde, Peștii, era considerat de rabini ca deosebit de propice. Numele acestei luni este menționat de mai multe ori în Biblie (Est. 3, 7.13; 8, 12; 9, 1 etc; Ezra 6, 15) și în apocrife (mai ales, 2 Mac. 15, 36) datorită numeroaselor evenimente istorice cu care este asociată.

În cea de-a treia zi a lunii, cu acordul regelui Persiei, a fost inaugurat la Ierusalim Templul reconstruit (Ezra 6, 14-16). Conform tradiției, 7 Adar este ziua nașterii și morții lui Moise (Meg. 13smiley. În această zi, membrii societăților de înmormântare evreiești (hevra kadișa) țin un mic post de ispășire pentru ofensele aduse fără voie morților.

Cea mai mare sărbătoare a lunii este Purimul, pe 14 Adar. La Ierusalim și în orașele vechi, înconjurate de ziduri, sărbătoarea se celebrează în ziua următoare și se numește Șușan Purim sau Purimul din Suza.

În anii bisecți, primul Adar (ebr. Adar rișon) are 30 de zile, iar al doilea Adar (ebr. Adar seni sau Ve-adar) are 29. În acest caz, toate evenimentele comemorate de obicei în această lună, inclusiv Purimul, se transferă în al doilea Adar. Totuși, și în primul Adar, la data obișnuită a Purimului, se ține un Purim Katan (r0;Micul Purimr1smiley ca un fel de avanpremieră a sărbătorii. Pentru a rezolva complicațiile legate de anii bisecți, există regula halahică, general acceptată, după care o bar mițva sau bat mițva se serbează în al doilea Adar, în timp ce obligațiile de iarțait și de Kadiș se fixează în primul Adar.

Datorită Purimului în special, Adar este o lună deosebit de veselă, de unde și zicala rabinilor: r0;Când vine Adar, bucuriile se înmulțescr1; (Taan. 29a). Pe 13 Adar, exista la origine o sărbătoare minoră, comemorând victoria lui Iuda Macabeul asupra generalului sirian Nicanor (7 Mac. 7, 49).

Apocrifele menționează aceasta r0;zi a lui Nicanorr1;, precizând că ea se celebrează chiar în ajun de Purim care, la rândul lui, este r0;ziua lui Mordehair1; (2 Mac. 15,36). Cu timpul, vechea sărbătoare a fost eclipsată de postul Esterei (vezi Postul și zilele de post) care se ține în prezent pe 13 Adar.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10898. Postat la 09/05/2011 12:48 - 3310z1h49m
ADEVĂR

În iudaism, adevărul reprezintă o valoare etică supremă, atât pentru individ, cât și pentru colectivitate. Rabinii ne învață că r0;existența lumii se bazează pe trei lucruri: adevărul, dreptatea și pacear1; (Avat 1, 18) căci, atunci când domnește adevărul, dreptatea decurge în chip necesar, apoi vine pacea, binefacerea cea mai mare pentru o societate. Un comentariu asupra cuvântului ebraic emet vehiculează o idee asemănătoare: cuvântul este compus din prima literă a alfabetului ebraic, din cea de la mijlocul său și din cea care încheie alfabetul. În acest fel, de la început până la sfârșit, toate valorile personale și sociale se bazează pe adevăr. În etica evreiască adevărul este strâns legat cu alte valori omenești superioare.

Etica evreiască insistă hotărât asupra valorii și importanței adevărului pentru gândire, vorbire și acțiune. Totodată, ea subliniază însă slăbiciunea judecății individuale și recomandă aspirația la adevăr prin intermediul părerii majorității.

În măsura în care nimeni nu poate fi sigur de adevărul opiniei sale personale, ar trebui să se țină seama de părerea opusă, înainte de a ajunge la o judecată finală. Aceasta pare să fi fost abordarea școlii lui Hilel în dezbaterile sale cu școala lui Șamai (vezi Bet Șamai și Bet Hilel). Tocmai pentru ca discipolii lui Hilel studiau și opinia adversarilor lor, concluziile lor se apropiau mai mult de adevăr (Er. 13smiley.

Deși adevărul este o valoare esențială, etica evreiască recunoaște că, în anumite împrejurări, alte valori pot trece înaintea lui, de pildă, păstrarea vieții. În cazul când adevărul și viața sunt în conflict, viața precumpănește.
Rabinii erau conștienți că adevărul nu este în întregime accesibil pentru spiritul omenesc mărginit, așa încât susțineau că r0;pecetea lui Dumnezeu este adevărr1; (Șab. 45a). În același sens, Franz Rosenzweig afirma că adevărul nu poate fi asociat decât cu ordinea divină.

Etica evreiască se caracterizează printr-o orientare hotărât practică. Ca urmare, deși știe că adevărul este numai de domeniul lui Dumnezeu, etica îi oferă totuși omului drumul spre imitarea lui Dumnezeu (vezi Dumnezeu, Imitarea lui); idealul pentru om fiind atunci să urmeze r0;căile diviner1; și să trăiască r12; atât cât este omenește posibil r12; după criteriile adevărului.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10899. Postat la 09/05/2011 12:49 - 3310z1h49m
ADIR BI-MELUHA

r0;Stăpân al Împărăției cereștir1;

Imn acrostih alfabetic, cunoscut din sec. al XIII-lea, pe care așchenazii îl cântă spre sfârșitul ritualului de seder. Fiecare din cele opt strofe menționează două atribute divine și o laudă angelică.

Cunoscut, după refrenul lui, și sub numele de Ki lo nae (r0;Ale Lui sunt laudele! Ale Lui sunt imnurile...r1smiley, imnul este inspirat dintr-un Midraș (Gen. R. 6, 2). În ritul medieval franco-german, Adir bi-meluha era probabil recitat în prima noapte de seder, iar Adir Hu în cea de-a doua. Cu toate acestea, ambele s-au cântat multă vreme în ambele nopți. Autorul este necunoscut, dar trebuie să fi trăit în Franța sau Germania.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10900. Postat la 09/05/2011 12:49 - 3310z1h48m
ADIR HU

Doamne atotputernic

Imn acrostih alfabetic, de autor necunoscut, compus probabil în Germania în sec. al XIV-lea; unul din cântecele populare pe care așchenazii le cântă în cor în seara de Pesah, după încheierea ceremoniei de seder.

În Europa Centrală, era cândva foarte răspândită o versiune iudeogermană (idiș occidental) a acestui imn. Fiecare strofă este o enumerare alfabetică a calităților și atributelor divine, în vreme ce refrenul este o rugă adresată lui Dumnezeu să reconstruiască fără întârziere Sanctuarul. Melodia așchenază, veche de veacuri, a fost inclusă și în liturghia sinagogală a Halelului de Pesah, contribuind indirect la răspândirea imnului printre evreii de alte rituri, în special în Israel.
Pagina 1 din 2 1 2 >
Salt la forumul:

Copyright © 2009-2020 / 5769-5780 melhisedec.ro
9368994 vizite unice Powered by PHP-Fusion