Portal melhisedec.ro

Pagina principală · Biblia online · Articole · Cântări · Poezii · Descărcări · Forum de discuţii · Calendar
Conectare
Utilizator

Parolă



Încă nu eşti membru?
Apasă aici pentru înregistrare.

Ţi-ai uitat parola?
Solicită una nouă aici.

Navigare
Pagina principală
Biblia online
Sărbători
Luni noi
Articole
Cântări
Poezii
Descărcări
Întrebări frecvente
Forum de discuţii
Calendar
Legături pe internet
Categorii știri
Contactaţi-ne
Galerie foto
Căutare

Versetul zilei
"Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui"
Luca 2:14

Cugetarea zilei
"Gândește-te apoi la frumusețea cerului și la privilegiul posibil ca tu să ajungi acolo și, iarăși îți garantez, nu vei păcătui."

St. Dionisus


Noi articole
Sarbatoarea Pesah / ...
Nu-i altă dragoste..
Religie launtrica..
Pâine vie...
Străpuns..

Statistici utilizare
Vizitatori online: 1
> Membri conectaţi: 0
Membri înregistraţi: 667
Cel mai nou membru: Fiedler Simona
> Membri banați: 0

Ajutor utilizare
Aici puteti vedea un tutorial al portalului. Daca nu aveti PowerPoint instalat va sugeram PowerPoint Viewer 97.

Vezi discuţia
Portal melhisedec.ro - index forum | Studiu Biblic - Discuții pe teme religioase | Israel și iudaism
Pagina 2 din 2 < 1 2
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10901. Postat la 09/05/2011 12:50 - 3310z0h45m
ADMOR

Acronim de la Adoneu Morenu ve-Rabenu r12; r0;Domnul, călăuzitorul și stăpânul nostrur1;. Titlu onorific pe care hasidimii, în special cei din Israel, îl atribuie adeseori conducătorilor lor dinastici (vezi și țadik). În comunitățile din diaspora, se întrebuințează mai frecvent titlul idiș de r0;reber1;.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10902. Postat la 09/05/2011 12:53 - 3310z0h42m
ADONAI, vezi DUMNEZEU, NUMELE LUI.

DUMNEZEU, NUMELE LUI

Diversitatea numelor prin care Dumnezeu este desemnat în Biblie și în Talmud exprimă încercările omului de a cuprinde ceva din esența divină.

Astfel, în episodul rugului aprins, Moise șovăie să accepte misiunea, știind prea bine că israeliții vor vrea să afle numele Dumnezeului care i-o încredințase. Drept răspuns, Dumnezeu îi dezvăluie tetragrama: IHVH.

Semnificația numelui lui Dumnezeu este strâns legată de realitatea ființei sale. Numele divin, care dă la iveală unele aspecte ale naturii lui Dumnezeu și conține în sine ideea autorității, puterii și sfințeniei divine, impune un deosebit respect. Decalogul spune clar că numele de IHVH nu trebuie luat în deșert (Ex. 20, 7; Deut. 5, 11) și acesta este numele pe care preoții îl folosesc când binecuvântează poporul (Num. 6, 24-26).

În ceea ce privește puterea atribuită numelui lui Dumnezeu, Biblia merge încă și mai departe, spunând că neamurile se vor teme de Israel pentru că Israel poartă numele Domnului, IHVH (Deut. 28, 10). Aceeași idee se regăsește, altfel formulată, în Psalmi unde se spune că numele Domnului este r0;minunat pe tot pământulr1; (8, 1; 48, 10). Prin urmare, cine știe numele Domnului îi cunoaște astfel identitatea precum și elementele care alcătuiesc natura lui. Există în ebraică o mulțime de nume pentru Dumnezeu, fiecare dintre ele fiind purtătorul unui sens fundamental care contribuie la definirea caracteristicilor divine.

El

El este termenul generic pentru Dumnezeu în lumea semitică.

Îl găsim, de exemplu, în acadiană, sub forma Ilu, dar și în alte limbi semitice. Cuvântul provine probabil de la radicalul yl sau wl care înseamnă r0;a fi puternicr1; sau, pur și simplu, r0;puterer1;.

El nu se folosește ca nume personal al lui Dumnezeu. În Biblie, apare îndeosebi în cărțile poetice unde reflectă un mod de exprimare foarte vechi. Îl regăsim și la începutul unor nume proprii ca Ilie, Elisei sau Elihu, precum și ca sufix în Israel, Ismael, Samuel.

Același nume intră și în componența altor nume divine, fiecare cu o anumită semnificație: El elion, de exemplu, înseamnă r0;El cel Prea Înaltr1; și apare în Geneza (14, 18-20) unde Melhisedec, denumit preot al lui El elion, îl binecuvântează pe Abraham în numele r0;Dumnezeului cel Prea Înalt, Ziditorul cerului și al pământuluir1;.

Pentru copiii lui Israel, acest nume ajunge să desemneze un Dumnezeu unic și transcendent și nu doar o divinitate aflată în vârful panteonului. El olam (r0;El cel Veșnicr1smiley pare în special asociat cu sanctuarul ridicat la Beerșeva (Gen. 21, 33). El șadai ar însemna r0;Dumnezeul cel din Munțir1; sau r0;Dumnezeu cel Atotputernicr1; și este cel care li s-a arătat lui Abraham, Isaac și Iacob (Ex. 6, 3).

Termenul șadai are o origine străveche și se regăsește în numele unor persoane, de ex. Țurișadai și Amișadai (Num. 1, 6.12). Acest nume al lui Dumnezeu apare și în profeția lui Balaam (Num. 24, 4). În afara cărților Genezei și Exodului, termenul șadai este prezent de 35 de ori în Biblie, din care de 31 de ori în cartea lui Iov. Un alt nume divin, El brit (r0;Dumnezeul Legământuluir1smiley apare o singură dată în Biblie, în Judecători 9, 46, cu referire la un templu al lui El brit de la Sihem; săpăturile arheologice au confirmat posibilitatea existenței unui sanctuar biblic în această localitate.

Elohim

Eloa și Elohim sunt printre numele cele mai cunoscute ale lui Dumnezeu.

Prima formă, cea de singular, apare în cartea lui Iov. Elohim, care se traduce prin r0;Dumnezeur1;, este numele divin cel mai des folosit în Biblie, cu referire de cele mai multe ori la Dumnezeul lui Israel. El poate totuși desemna și o divinitate păgână sau o zeiță. Deși este un plural, termenul funcționează gramatical ca un singular, chiar și atunci când desemnează divinități păgâne.

Adonai

Derivat din adon, care se traduce cel mai exact prin r0;Domnr1;. Dat fiind că, în Biblie, Dumnezeu este r0;Domn peste întregul universr1;, el este adeseori numit Adonai, r0;Domnul meur1;.

IHVH

Cel mai important dintre numele divine. Acest nume aparte, căruia i se mai spune și r0;tetragramar1; (deoarece este compus din patru litere), se scrie, dar nu se pronunță niciodată. Potrivit izvoarelor antice, el s-ar fi pronunțat totuși până prin sec. al III-lea î.e.n., când a început să fie citit Adonai. În Evul Mediu, creștinii care citeau Biblia în original au citit tetragrama cu vocalele din Adonai, obținând astfel numele de Iehova.

În Biblie, acesta este numele pe care Dumnezeu alege să și-l dezvăluie față de Moise atunci când i se arată în rugul aprins și când își eliberează poporul din robia egipteană (Ex. 20, 2; Os. 11, 1; 12, 10). Acest nume creează o relație de tip nou între Israel și Dumnezeu, relație cuprinsă în formula Ehieh așer ehieh, r0;Eu sunt Cel ce suntr1; (Ex. 3, 14).

În epoca talmudică, înțelepții și-au pus întrebarea fundamentală care dintre numele lui Dumnezeu pot fi scrise, care pot fi pronunțate și care pot fi șterse o dată ce au fost scrise într-un document.

Ei au ajuns la concluzia că șapte nume ale lui Dumnezeu pot fi scrise, dar nu și șterse. Acestea sunt: El, Elohim, Ehieh așer ehieh, Adonai, IHVH, Țevaot (r0;al oștirilorr1smiley și Șadai (Șev. 35 a-smiley. Toate celelalte nume divine pot fi scrise și pronunțate fără nici o restricție, spune Talmudul. Cu toate acestea, evreii ortodocși preferă să nu pronunțe nici unul dintre numele lui Dumnezeu, adoptând, în schimb, diverse substitute, ca Elokim în loc de Elohim sau Adoșem în loc de Adonai sau Ha-Șem (r0;Numeler1smiley.

Talmudul menționează unele restricții de pronunțare cu privire la numele de IHVH, arătând că numai marele preot era autorizat să-l rostească și trebuia să-l spună cu intonația corectă și numai în Sfânta Sfintelor și numai de Iom Kipur.

Liturghia actuală de Kipur mai păstrează ecourile acestei importante ceremonii: în Amida din cadrul slujbei suplimentare, când se descrie cultul practicat odinioară la Templu, credincioșii îngenunchează sau se înclină acolo unde textul evocă pronunțarea numelui IHVH de către marele preot.

Talmudul pomenește și de alte două nume divine: unul alcătuit din 12 litere, celălalt, din 42 de litere (Kid. 71a). Au existat probabil și alte tradiții referitoare la alte nume divine mai lungi sau mai scurte, dar nu ne-au parvenit mențiuni decât despre acestea două. În Evul Mediu, poeții și misticii au inventat diverse alte nume spre a-l desemna pe Dumnezeu.

Este interzisă distrugerea textelor sau documentelor ebraice care conțin numele lui Dumnezeu. Când documentele se strică sau se uzează, ele sunt adunate sau îngropate într-un loc special prevăzut în acest scop, așa cum erau vechile gnizot, menite să servească drept ultim adăpost acestor documente (vezi geniza). În cercurile ortodoxe, s-a încetățenit mai recent obiceiul de a nu scrie integral numele Domnului, nici chiar în traduceri, abrevierile comune fiind r0;D-zeur1; sau r0;Dr1;.

Diferite nume ale lui Dumnezeu în tradiția iudaică

IHVH (tetragrama)
sau Adonai sau Iah Domnul
El, Eloa, Elohim Dumnezeu
Șadai Atotputernicul
Ha-Kadoș baruh Hu Cel Sfânt, fie El binecuvântat
Ribono șel Olam Stăpânul Universului
Ha-Makom Locul
Ha-Rahaman Domnul îndurării
Șehina Prezența Spiritului divin
En Sof Cel Veșnic
Ghevura Cel Prea Puternic
Tur Israel Stânca lui Israel
Șorner Israel Paza lui Israel
Meleh malhe melahim Regele regilor
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10903. Postat la 09/05/2011 13:17 - 3310z0h18m
ADON OLAM


Stăpân al Universuluir1;

Popular imn liturgic, intitulat astfel după cuvintele cu care începe. Nu se cunoaște autorul lui, dar se consideră, în general, că ar fi fost compus de Solomon ibn Gabirol în sec. al XI-lea. Bazat pe procedeul monorimei, este unul din cele mai răspândite imnuri evreiești.

Exprimă credința în Dumnezeu, Creatorul unic și veșnic, Apărătorul și Mântuitorul omului.

În sec. al XIV-lea, așchenazii de rit german au introdus Adon Olam în slujba lor zilnică, dar datorită caracterului său universal, imnul a fost inclus în rugăciunile comunităților evreiești din lumea întreagă. În cărțile de rugăciuni tradiționale, imnul apare de mai multe ori: chiar la începutul slujbei de dimineață, la sfârșitul slujbei suplimentare de Șabat și de sărbători (când este de obicei cântat de toată adunarea) și la sfârșitul rugăciunilor de noapte, înainte de a merge la culcare. Preluând tradiția comunității din Worms, comunitățile așchenaze îl cântă de obicei și la sfârșitul slujbei din ajun de Iom Kipur. Textul așchenaz cuprinde 12 versuri, iar cel sefard, 16.

În Maroc, imnul se cântă la nunți și alte ocazii festive. Există o mulțime impresionantă de aranjamente muzicale pe care se cântă Adon Olam, melodiile fiind preluate dintr-o mare varietate de surse, nu toate evreiești. Solomon din Rossi (Italia, sec. al XVII-lea) este autorul unui aranjament pe opt voci.

Alte versiuni binecunoscute sunt cele compuse de David Aaron de Sola (Londra) și Solomon Sulzer (Viena) în sec. al XIX-lea. De sărbători, se utilizează adeseori tradiția muzicală sau modul de rugăciune (nusah) adecvat.

Scriitorul și călătorul englez Geroge Borrow a inclus o versiune engleză a lui Adon Olam în cartea lui, Lavengro (1851).

Adon Olam

Stăpâne al Universului, care domneai pe când nimic nu era creat. Când totul, din voia Lui, s-a împlinit, El a fost proclamat împărat. Și când totul va fi încetat să mai existe, El singur va domni în slavă. El a fost, este și va fi mereu cu măreție.

El este unic și nu există un al doilea care să poată fi comparat cu El sau sta alături de El. Fără început, fără sfârșit, ale Lui sunt forța și puterea. El este Dumnezeul meu, izbăvitorul meu cel viu și stânca unde-mi caut adăpost în ceasul de restriște. El îmi e steag și sprijin.

El îmi duce cupa la buze când îl chem. În mâna Lui îmi încredințez sufletul când adorm și când mă trezesc. Și, o dată cu sufletul, și trupul meu. Dumnezeu e cu mine și nu am teamă de nimic.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Michael Roman
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10904. Postat la 09/05/2011 16:17 - 3309z21h18m
Shalom, chaverim!

Superb imnul acesta, Adon Olam... Ultima data l-am audiat in Shabbat, impreuna cu grupusculul cu care ma intalnesc, cantat de trei tenori ruși-evrei. Persoanele interesate il pot cauta pe
http://www.youtube.com/watch?v=W-NEbNW9h_s

Postarile tale, Nikky draga, sunt deosebit de utile unora dintre forumisti.
In ceea ce priveste Dictionarul enciclopedic de iudaism, o lucrare ABSOLUT SUPERBA si de referinta, el se poate gasi la anticariatele care se respecta. Stiu asta personal, intrucat atunci cand intru in ele, proprietarii ma saluta inclinati la unghi de 90 de grade, stiind ca intotdeauna ies de-acolo burdușit cu carti de carti...

Fratilor, se-aud pașii lui Mesia!


Din El, prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.

Romani 11:36
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10906. Postat la 09/05/2011 18:06 - 3309z19h29m
AGRICOLE, LEGI

Israeliții, după cum ni-i descrie Pentateuhul, erau în primul rând țărani și multe din legile lor se referă la agricultură. Calendarul și sărbătorile evreiești sunt în mare măsură legate de anotimpurile muncilor agricole. Legea orală tratează de asemenea, pe larg, despre regulile agricole și un ordin al Talmudului, numit Zeraim (r0;Semințer1smiley, este în întregime dedicat acestui subiect sub toate aspectele lui.

Dincolo de simbolismul lor istoric, cele trei sărbători de pelerinaj sunt strâns legate de calendarul agricol. Paștele este r0;sărbătoarea primăveriir1; (Ex. 13, 4) și în a doua seară de Pesah se secera un omer (o măsură) de orz care se aducea ca jertfă la Templu. Câteva săptămâni mai târziu, Șavuot este sărbătoarea secerișului (Ex. 23, 16) care marchează sfârșitul recoltării orzului și începutul secerișului la grâu. Este, de asemenea, sărbătoarea primelor roade (Num. 28, 26), când se aduceau la Ierusalim daruri din primele spice ale recoltei. La rândul său, Sucot este sărbătoarea strângerii recoltei (Ex. 23, 16), când grâul de pe câmp este adunat în hambare.

Anul Nou, Roș Hașana, are și el o semnificație agricolă (R. H. 1, 1). Biblia spune că fructele pomilor nu se mănâncă decât după o anume perioadă, după ce pomul a intrat pe rod. Pomul plantat suficient de devreme pentru a lega rod până la Anul Nou era considerat ca împlinind un an în acea zi. De asemenea, Tora prescrie să li se aducă preoților un vițel din zece; toți vițeii născuți în intervalul de la un Roș Hașana la altul erau adunați la un loc și numărați, iar fiecare al zecelea era însemnat spre a fi oferit preoților.

Legile agricole incluse în Pentateuh fac parte din categoria r0;poruncilor (mițvot) pământuluir1; care nu sunt valabile decât pe teritoriul Israelului biblic. Rabinii au stabilit un mic număr de legi care se aplica și în diaspora, dar, în general, normele expuse mai jos nu se referă decât la Ereț Israel.
Agricultorul are de respectat anumite reguli.

Când își seceră ogorul, el trebuie să pună deoparte, pentru preoți, o cantitate denumită teruma (r0;ridicarer1;, vezi Jertfe și ofrande, Num. 18, 11). Minimul absolut este de o tulpină la un hambar, dar legea rabinică fixează limita minimă la a șaizecea parte din recolta. Media se cifrează, în general, la o cincizecime, în timp ce donatorii generoși oferă a patruzecea parte (Ter. 4, 3).

În plus, agricultorul trebuie să dea o zecime din recoltă leviților. Aceasta este r0;prima zeciuialăr1; (maaser rișon, Num. 18, 24). Din restul recoltei, în toți anii ciclului de șapte ani (șmita, vezi an șabatic), în afară de al treilea și al șaselea, se pune deoparte o a r0;doua zeciuialăr1; (maaser șeni, Lev. 27, 30-31).

Aceasta nu se poate consuma decât la Ierusalim. Ea poate fi eventual vândută, cu condiția ca suma încasată să fie luată la Ierusalim și folosită pentru a cumpăra alimente care se vor consuma la fața locului. În anii al treilea și al șaselea din șmita, această a doua dijmă se numește r0;zeciuiala săraculuir1; (maaser ani, Deut. 14, 28-29) și trebuie împărțită nevoiașilor.
Agricultorul se va gândi la cei săraci și în timpul secerișului: nu va aduna spicele care cad pe jos în urma secerii (leket; Lev. 19, 9), nu se va întoarce după snopii uitați pe câmp la transportarea recoltei (șiheha, Deut. 24, 19) și va lăsa nesecerat un colț al ogorului său (pea, Lev. 19, 9).

În ce privește pomii, fructele din primii trei ani sunt denumite oria (literal, r0;prepuțr1smiley și nu se mănâncă, în al patrulea an, recolta, numită neta revai (r0;plantarea din al patrulear1smiley, se aduce la Ierusalim și se consumă la fața locului sau poate fi vândută, banii obținuți urmând a fi aduși la Ierusalim și folosiți pentru a cumpăra alte alimente care se vor consuma acolo. Începând din al cincilea an, recolta pomilor nu mai este supusă nici unei restricții (Lev. 19, 23-25).

Atunci când se frământă aluat de pâine peste o anumită cantitate, o parte se oprește pentru preoți (hala).

O altă regulă interzice să se țeasă fire de in și lână împreună sau să se semene mai multe feluri de cereale pe același ogor. Un astfel de amestec se numește kilaim (r0;hibrizir1;, Lev. 19, 19). Tratatul mișnic Kilaim cuprinde normele cu privire la diferitele specii și precizează ce distanță trebuie păstrată între specii pentru a nu cădea în greșeală.

Se interzice de asemenea altoirea unei specii de pom cu o alta specie, ca și polenizarea încrucișată a unor fructe diferite, dar polenizarea fructelor din aceeași familie este permisă.

Fiecare al șaptelea an, numit șmita (r0;eliberarer1smiley, tot pământul se lasă în pârloagă (Lev. 25, 1-5). Toate ogoarele sunt deschise oricui, om sau animal. Celor ce respectă șmita, Biblia le făgăduiește că, în al șaselea an, vor fi binecuvântați cu o recoltă cât pentru trei ani: pentru anul respectiv, pentru anul de șmita și pentru cel care urmează până la prima recoltă.

La capătul a șapte cicluri de șapte ani, este anul jubileului (Lev. 25, 8-12). Talmudul consemnează controversa dintre două moduri de a calcula jubileul: fie ca primul an al ciclului următor, ceea ce duce la un ciclu de producție de 49 de ani, fie ca un an separat la sfârșitul unui ciclu de 49 de ani și înaintea următorului, având drept rezultat un ciclu de producție de 50 de ani.

În anul jubiliar, totul se reia de la zero. Pământurile vândute în intervalul de la precedentul jubileu se înapoiază proprietarului inițial iar robii evrei sunt eliberați (vezi Sclavie). Astfel, într-o societate în care proprietatea asupra pământului avea o importanță esențială, toate vechile familii, oricât ar fi sărăcit, își recăpătau pământul în timpul jubileului și aveau posibilitatea de a o lua de la început.

Conform acestei legi, pământul nu se vinde niciodată definitiv. Ceea ce se vinde, de fapt, este producția până la următorul jubileu, când pământul revine la proprietarul său dintâi.

Spre deosebire de terenurile agricole, locuințele urbane pot fi vândute cu titlu definitiv și nu se înapoiază proprietarilor cu ocazia jubileului. Totuși, în cursul primului an de la efectuarea tranzacției, proprietarul inițial are dreptul să-și răscumpere casa (Lev. 25, 29-30).

După distrugerea celui de-al Doilea Templu în 70 e.n., majoritatea rabinilor au considerat că normele privitoare la agricultură se întemeiază pe hotărâri rabinice și nu pe legea Torei, ceea ce a permis amendarea unora dintre ele. Astfel, recoltele obținute în Israel rămân supuse zeciuielii (vezi mai sus), dar aceasta a fost redusă la un cuantum simbolic de 1%.

Cu această ocazie se rostește o formulă specială, compusă de rabinul Avraham Ieșaiahu Karelitz prin care sacralitatea zeciuielii se transferă asupra unei sume în bani. Acest 1% din producție nu se mai dă preoților și leviților, ci este întrebuințat într-un scop nobil.

În zilele noastre, regulile care prescriau păstrarea unei cote din recoltă pentru săraci nu mai sunt aplicate, după cum nu se mai practică aducerea recoltei la Ierusalim. Interdicția de a consuma fructele pomilor în primii patru ani rămâne însă în vigoare, atât în Israel cât și în afara țării.

În monumentala sa operă, Șabat ha-Areț, rabinul Abraham Isaac Kook, primul mare rabin al Palestinei, a emis o hotărâre deosebit de importantă, decretând că regulile privitoare la anul șabatic nu se aplică decât prin decret rabinic. A lăsa pământul nelucrat fiecare al șaptelea an ar fi periclitat existența primelor colonii sioniste, proaspăt întemeiate.

De aceea, rabinul Kook a conceput o formulă prin care pământul se vindea nominal unui neevreu. Ca proprietate a unui neevreu, pământul putea fi lucrat și în anul șabatic. Decizia a suscitat proteste vehemente în cercurile rabinice, în special printre nesioniști. Totuși, rabinii mai apropiați de sionism și-au dat, în general, asentimentul.

Deoarece această hotărâre se prezintă ca o măsură temporară și nu ca o abolire definitivă a vechii norme, marele rabinat al Israelului se întrunește în fiecare an șabatic pentru a studia situația, mai înainte de a se proceda la vânzarea fictivă a pământului.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10907. Postat la 09/05/2011 18:08 - 3309z19h27m
AGUNA

Lit.: femeie r0;părăsităr1; sau r0;despărțităr1; (Rut 1, 13)

Termen din legea evreiască desemnând o femeie care rămâne legată de bărbatul ei pe viață și care nu se poate recăsători, fie pentru că soțul refuză să-i acorde actul de divorț (ghet) sau nu este în măsură s-o facă din cauza unei boli mintale, fie pentru că soțul a dispărut și moartea lui nu poate fi probată.

Această situație a constituit dintotdeauna o imensă problemă halahică, fiindcă legea evreiască nu permite dizolvarea căsătoriei pe baza unei simple presupuneri a decesului și nu îngăduie divorțul decât la cererea soțului.

Problema se complică și mai mult, deoarece copiii unei femei măritate concepuți cu un alt bărbat decât soțul ei sunt considerați mamzerimi și nu se pot căsători decât cu convertiți sau cu alți mamzerimi (vezi Nelegitimitate). Un soț părăsit, în schimb, nu întâmpină aceleași dificultăți, putând obține de la un tribunal rabinic autorizația de a-și lua altă nevastă (heter nisuin).

Rabinii au socotit întotdeauna că au datoria morală de a căuta orice soluție posibilă pentru a ușura nefericirea unei femei aguna. În epoca talmudică și în Evul Mediu, ei au atenuat dificultățile cu privire la probe, acceptând să pronunțe divorțul pe baza unei mărturii din auzite a decesului și încă susținută de un singur martor, în loc de doi cum se obișnuiește (Ghit. 3a; Iev. 122smiley.

Rabinii considerau ca o faptă lăudabilă inițiativa soțului de a depune un act de divorț condiționat (Ghit. 73a): în caz de boală, mai ales când soția nu avea copii și, divorțând, nu mai era supusă legii leviratului (Ket. 2smiley, sau când soțul pleca la luptă ori într-o călătorie primejdioasă (Ket. 9smiley.

Astfel de acte de divorț izvorau r0;din dragoste, nu din urăr1;, în sensul că luau în considerare situația de aguna la care era expusă femeia. De asemenea, rabinii anulau o căsătorie atunci când, după părerea lor, temelia ei fusese încălcată (Ghit. 3a).

Pe măsură ce comunitățile evreiești s-au dispersat și o dată cu dispariția unei autorități rabinice centrale, tribunalele posttalmudice au devenit din ce în ce mai reticente în a recurge la aceste formule.

Drept urmare, problema femeilor părăsite s-a acutizat, în special în vremuri de război, pogrom sau deplasări masive de populație. Lucrurile s-au complicat și mai mult o dată cu dispariția omogenității religioase în sânul comunității și din cauză că Halaha nu recunoștea divorțul civil.

În sec. XIX-XX, în cazul evreilor înrolați în armată, autoritățile rabinice continuau să aplice o jurisprudență datând din Evul Mediu sau din epoca talmudică, întocmind acte de divorț condiționat care urmau să intre în vigoare dacă evreii respectivi nu se întorceau într-un interval anume după demobilizare.

Rabinii erau, în general, dispuși să îngăduie o căsătorie condiționată în cazul unei femei ai cărei cumnați se lepădaseră de iudaism sau nu erau accesibili dintr-un motiv sau altul. Când soțul murea fără urmași, căsătoria putea fi anulată retroactiv (Șulh.Ar., E. H. 157, 4).

Mai recent, marele rabinat și marele rabin militar ai Statului Israel au reușit să soluționeze problemele legate de persoanele decedate în timpul celui de-al doilea război mondial sau dispărute în cursul serviciului militar activ, dând dovadă de înțelegere în interpretarea probelor circumstanțiale fiabile, acolo unde nu existau dovezi de dezbinare în căsnicia respectivă sau bănuiala că soțul și-ar fi părăsit din proprie inițiativă nevasta.

În acest fel, văduvele marinarilor israelieni care au pierit pe mare prin scufundarea distrugătorului Eilat și a submarinului Dakar în anii 1967-1968, au primit permisiunea să se recăsătorească. Tribunalele rabinice israeliene urmăresc să ușureze soarta agunei, atribuindu-i o minimă pensie alimentară și ordonând chiar, în unele cazuri, privarea de libertate a soțului care refuză să divorțeze.

În diaspora, evreii conservatori s-au preocupat să includă în contractele de căsătorie o clauză care dă posibilitatea tribunalelor civile de a interveni pentru obținerea divorțului (ghet). Problema rămâne totuși greu de rezolvat, în special în cazurile în care soțul suferă de o maladie mintală sau părăsește domiciliul conjugal.

Din acest motiv, organizațiile evreiești de femei fac tot mai mult presiuni pentru a determina rabinatul să adopte un decret radical, general valabil, care să anuleze majoritatea dificultăților în această direcție. Pentru evreii reformați, care nu recunosc autoritatea Halahei, problema statutului de aguna nici nu se pune.

r0;Este de la sine înțeles că Halaha (legea evreiasca) nu are nici un interes să îngreuneze suferințele și încercările agunei. Singura preocupare a Halahei este de a face în așa fel ca femeia în cauză să nu se recăsătorească atâta vreme cât actualul ei statut conjugal nu a fost explicit anulat.

Este o prerogativă și chiar o datorie sfântă a Halahei să întrebuințeze toate mijloacele legale, cum ar fi căsătoria condiționată sau dizolvarea condiționată a căsătoriei, pentru realizarea acestui obiectiv.

Căci scopul subiacent al Halahei este de a face în așa fel ca nici o femeie să nu fie privată de posibilitatea de a se recăsători r12; principiu care animă amplul corp de texte halahice care au ca obiect să ușureze soarta femeii aguna.r1;

Extras dintr-o declarație a lui Menahem Elon, judecător al Curții Supreme din Israel, autoritate recunoscută în domeniul legii evreiești (Legislația religioasă a Statului Israel, Tel-Aviv, 1968, pag. 183).
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10908. Postat la 09/05/2011 18:10 - 3309z19h25m
AHAVA RABA

(Cu) mare dragoste

Primele cuvinte ale unei binecuvântări rostite la slujba de dimineață, imediat înainte de Șema. Binecuvântarea datează din perioada celui de-al Doilea Templu și este pomenită indirect în Mișna (Ber. 1, 4).

Potrivit unei alte aluzii (Tam. 5, 1), s-ar părea că Ahava raba era rostită la începutul slujbei zilnice oficiate de preoți în epoca Templului (Ber. 11 b - 12a).

Existau deja la acea vreme două versiuni și s-a iscat o controversă în legătură cu alegerea textului care trebuia recitat înainte de Șema (Ber. 11smiley. Se poate ca această controversă să fi avut la bază o diferență între ritualul palestinian și cel babilonian. Câteva secole mai târziu, s-a ajuns la un compromis prin care s-a stabilit că Ahava raba urma să se rostească dimineața, iar Ahavat olam, versiunea mai scurtă, seara.

În Ahava raba, oamenii îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru dragostea pe care le-a arătat-o, dăruindu-le Tora și-i cer lumina spirituală care le va permite s-o înțeleagă și să-i urmeze preceptele. În încheiere, se exprimă recunoștința față de Dumnezeu care a făcut din Israel poporul său ales și se adaugă o rugăciune pentru adunarea exilaților.

Deosebirile majore dintre Ahava raba și Ahavat olam sunt puse mai pregnant în evidență în ritul așchenaz care a menținut formulele de început diferite ale celor două texte. În alte rituri, textul începe cu Ahavat olam (r0;cu dragoste veșnicăr1smiley, dar conținutul prezintă numeroase diferențe, de exemplu, între versiunea sefardă și cea yemenită. Din motive doctrinare, cartea de rugăciuni reformată prezintă amputări evidente față de textul așchenaz care i-a servit drept model.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10909. Postat la 09/05/2011 18:10 - 3309z19h24m
AHAVAT OLAM

(Cu) dragoste veșnică

Cuvinte de început ale binecuvântării ce se rostește imediat înainte de Șema la slujba de seară. Cu privire la contextul liturgic și la binecuvântarea corespunzătoare în cadrul slujbei de dimineață, vezi Ahava raba.

Textul mulțumește lui Dumnezeu pentru Tora și poruncile dăruite lui Israel, moștenire veșnică prin care evreii pot afla fericirea pe pământ ca și în lumea cealaltă. Există mai multe variante de la un rit la altul. Hasidimii și reformații au menținut textul așchenaz original.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10910. Postat la 09/05/2011 18:12 - 3309z19h22m
AKEDA

Ebr. Akedat Ițhak, r0;legarea (jertfa) lui Isaacr1;

Episod biblic (Gen. 22, 1-19) care arată cum a acceptat Abraham să-l jertfească pe altar pe fiul lui, Isaac. Dumnezeu îl supune pe Abraham unei groaznice încercări, cerându-i să i-l aducă pe Isaac ca jertfă prin ardere de tot.

În momentul în care, după o călătorie de trei zile, Abraham este pe punctul să îndeplinească sacrificiul pe Muntele Moria, un înger din ceruri îl oprește, căci Dumnezeu era convins de acum că patriarhul se teme într-atât de el încât nu și-ar fi cruțat nici propriul fiu.

Zărind în preajmă un berbec cu coarnele încurcate într-un tufiș, Abraham îl jertfește în locul lui Isaac.

De-a lungul veacurilor, caracterul înspăimântător al poruncii divine și intensitatea dramatică a episodului au dat naștere unui mare număr de comentarii și interpretări. Filon din Alexandria (sec. I e.n.) interpreta akeda ca un protest împotriva străvechii practici păgâne de a-i jertfi pe primii-născuți sau orice alt copil în situații de criză (cf. 2 Regi 3, 27).

Interzis de legea mozaică (Lev. 18, 21) și condamnat de profeți (de ex. Mica 6, 7), obiceiul barbar a fost totuși practicat de vechii israeliți sub domniile regilor Ahaz și Manase (2 Regi 16, 2-3; 21, 6). Interpretarea lui Filon este împărtășită de unii comentatori contemporani ai Bibliei.

Interpretarea omiletică (midrașică) a episodului apare la sfârșitul perioadei biblice, când Muntele Moria a fost identificat drept locul ales de Solomon pentru zidirea Templului (2 Cron. 3, 1).

Midrașul dezvoltă narațiunea biblică printr-o serie de legende care-i sporesc intensitatea dramatică. Inspirându-se indubitabil din Cartea lui Iov, tradiția midrașică spune că Satana l-ar fi făcut pe Dumnezeu să se îndoiască de pietatea lui Abraham.

Patriarhul, pretinde Satana, deși organizase mari festivități la nașterea lui Isaac, ar fi omis să aducă jertfele de mulțumire cuvenite. Dumnezeu îi răspunde că Abraham nu ar ezita să i-l jertfească pe fiul său mult iubit dacă i-ar cere-o.

În replică, Satana îl provoacă pe Dumnezeu să verifice credința patriarhului, apoi sub diferite chipuri, încearcă să-i convingă mai întâi pe Abraham, apoi pe Isaac, să se sustragă poruncii divine. Eforturile sale însă se dovedesc zadarnice. Atunci Satana îi apare Sarei, vestind-o, în răutatea sa, că Isaac ar fi fost deja jertfit. La aflarea groaznicei vești, Sara își dă duhul copleșită de durere.

Midrașul oferă două versiuni ale Akedei. Într-una eroul principal este Abraham (cf. Lev. R. 29, 8), în cealaltă, Isaac, care, deși în vârstă de 36 de ani, nu se opune sacrificiului (Gen. R. 56, 11).

Până la sfârșitul Evului Mediu, cei mai mulți gânditori evrei au interpretat akeda în termeni filozofici. După Filon, gestul lui Abraham este expresia supremă a iubirii sale pentru Dumnezeu, cea mai înaltă modalitate de a-l sluji.

Unii dintre contemporanii lui Saadia Gaon vedeau în akeda un exemplu de situație în care Dumnezeu revenise asupra unei porunci, dovadă incontestabilă a imperfecțiunii sale. Saadia a respins această interpretare, arătând că Dumnezeu nu-i ceruse lui Abraham decât să accepte porunca.

O dată dovedită această supunere, nu mai avea nici un rost ca porunca să și fie executată (Emunot ve-Deot 3, 9). După Iuda Halevi, încercarea lui Abraham oferea o posibilitate de a concilia atotștiința divină cu liberul arbitru omenesc. Scopul ultim era de a concretiza evlavia potențială a lui Abraham, realizarea fiind un stadiu superior față de potențialitate.

Maimonide considera akeda ca fiind a zecea și cea mai grea dintre încercările pe care Abraham le trece cu succes (cf. Avot 5, 4). Totodată, după părerea lui, povestea akedei pune una din cele mai dificile probleme teologice ale Scripturii.

Ce nevoie avea Dumnezeu, care este atotștiutor, să-l încerce pe Abraham, de vreme ce știa cum va reacționa acesta? Maimonide, bazându-se pe un midraș, răspunde că scopul era de a arăta oamenilor culmea spre care iubirea și respectul lor de Dumnezeu erau chemate să aspire (Călăuza 3, 24). Iosif Albo împărtășește părerea lui Maimonide, adăugând că akeda era dovada supremă a faptului că Abraham îl slujea pe Dumnezeu din iubire și nu de teamă.

Liturghia evreiască, începând cu textele mișnice citate în slihot în timpul săptămânilor de pocăință (Taan. 2, 4), face referire la o serie de chemări la care Dumnezeu răspunde, potrivit tradiției, așa cum odinioară r0;a răspuns tatălui nostru Abraham pe Muntele Moriar1;.

Secțiunea Zihronot din slujba suplimentară a Amidei de Anul Nou (Roș Hașana) amintește încă o dată de mărturia de credință a lui Abraham: r0;Adu-Ți aminte, spre binele nostru, de Muntele Moria... Cum a trecut Abraham peste dragostea lui părintească pentru a face voia Ta...r1; Povestea akedei (Gen. 22, 1-24) este fragmentul din Pentateuh care se citește în a doua zi de Anul Nou când, potrivit Talmudului (R. H. 16a), sunetul șofarului trebuie să evoce amintirea berbecului cu coarnele încurcate în tufiș (Gen. 2, 13). Înainte de a suna din șofar, sefarzii recită o versiune poetică a akedei, în vreme ce mulți evrei ortodocși (sefarzi și așchenazi deopotrivă) obișnuiesc să citească textul ebraic al akedei după binecuvântările de dimineață din zilele lucrătoare (vezi Rugăciunile de la trezire).

Povestea Hanei și a celor șapte fii ai săi martiri (2 Mac. 7; cf. Ghit. 57smiley poate fi văzută ca o reluare apocrifă a temei. Astfel se explică în parte de ce akeda a fost considerată drept paradigma martirajului evreiesc (kiduș ha-Șem) în epoca medievală când tații ajungeau să-și gâtuie copiii ca să prevină botezarea lor forțată.

În aceeași perioadă, s-au scris mai multe poeme liturgice (piyutim) pe tema akedei, avându-l drept erou pe Abraham. Tema jertfei de sine (mesirat nefeș) poate fi de asemenea privită ca o replică evreiască la doctrina creștină a răstignirii: o legendă datând din această perioadă spune că Isaac ar fi fost cu adevărat jertfit și ar fi renăscut din propria-i cenușă.

În Zohar, interpretarea mistică a akedei se întemeiază pe o serie de legende preluate din Midraș. Textele cabalistice, în schimb, asociază episodul nu cu Anul Nou, ci cu Iom Kipur, deoarece cabaliștii considerau fapta lui Abraham un act de căință și de ispășire, principalele teme ale slujbei de Iom Kipur.

Akedat Ițhak este titlul unui lung comentariu al pericopelor săptămânale, compus în sec. al XV-lea în Spania de Isaac Arama. Deși tema akedei joacă un rol de seamă și în religia musulmană, ea a influențat în special tipologia creștinismului medieval, constituind o importantă sursă de inspirație pentru muzica și arta occidentală.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10911. Postat la 09/05/2011 18:13 - 3309z19h22m
ALELUIA

Expresie biblică prezentă numai în Psalmi și însemnând r0;Lăudați pe Domnul!r1; (Halelu-Ia). Această exclamație de bucurie, de laudă sau de mulțumire apare în 13 psalmi: la început (111; 112), la sfârșit (104; 105; 115-117) sau la amândouă (106; 113; 135; 146-150). În vremea Templului, expresia era o indicație pentru credincioși că trebuie să răspundă corului de leviți.

De asemenea, la fiecare verset din Halel, se răspundea r0;Aleluiar1; (Suc. 3, 10); la fel se întâmpla, probabil, și în secvența care culmina prin r0;marele Aleluiar1; (Ps. 150). Ca și amen, expresia a pătruns în ritualul de rugăciune evreiesc, fiind apoi reluată de liturghia creștină și adoptată în numeroase limbi.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10912. Postat la 09/05/2011 18:15 - 3309z19h20m
ALENU LE-ȘABEAH

[br0;Să mulțumim (Stăpânului lumii)r1;[/b]

Astfel începe una din cele mai vechi rugăciuni evreiești, numită cel mai adesea, simplu, Alenu.

După o veche tradiție, ea ar fi fost compusă de Iosua după cucerirea Ierihonului. Alții susțin că autorul ei este Rav (Babilon, sec. al III-lea).

Textele însă demonstrează că ea datează din vremea Marii Adunări și a celui de-al Doilea Templu și că Rav a integrat-o pentru prima dată în ritualul Anului Nou, în secțiunea Malhuiot din slujba suplimentară a Amidei.

Prin fervoare, concizia frazelor și analogiile sugestive, Alenu se apropie de formele arhaice ale poeziei liturgice (piyut). Ritmul prozei accentuează caracterul solemn al textului. Deși diferite prin conținut, cele două părți ale rugăciunii alcătuiesc împreună o profesiune de credință evreiască. Primul paragraf insistă asupra rolului unic al lui Israel în calitate de popor ales; cel de-al doilea, reafirmând omnipotența divină, exprimă speranța universală într-o r0;lume mai bună sub domnia Atotputerniculuir1;, combinând fraternitatea între oameni cu o viziune a epocii mesianice.

Cam prin sec. al XII-lea, evreii din Europa Occidentală au început să spună Alenu la slujba zilnică de dimineață. Ulterior, ea a fost introdusă în musaf (slujba suplimentară), în Amida de Iom Kipur, apoi în celelalte două slujbe zilnice (de după amiază și de seară).

Această evoluție este fără îndoială legată de încercările îngrozitoare prin care au trecut așchenazii în timpul Evului Mediu: de pildă, acuzația de crimă rituală adusă evreilor din Blois, în urma căreia 30 sau 40 dintre ei au fost arși de vii la 26 mai 1171.

Chiar și spectatorii creștini au fost mișcați, ascultând inflexiunile rugăciunii Alenu pe care martirii evrei au intonat-o sfidători, ca mărturie a credinței lor. Rabenu Tam a ordonat atunci un post de 24 de ore în toate comunitățile din Franța și Renania. Alenu s-a impus cu rapiditate drept crez, aproape la egalitate cu Șema, fiind adoptată în egală măsură de comunitățile sefarde și orientale. În zilele noastre, credincioșii o citesc, în picioare, la sfârșitul fiecăreia din slujbele zilnice.

În 1394, ca urmare a calomniilor unui apostat german, cenzorii creștini i-au obligat pe evreii așchenazi să taie o frază esențială din primul paragraf: r0;Căci ei [celelalte neamuri] se închină în fața deșertăciunii și a nimicului și se roagă unui dumnezeu care nu-i mântuie.r1;

Preoții au considerat fraza drept o aluzie răuvoitoare la creștinism, interpretând r0;dumnezeul care nu mântuier1; (el lo ioșia) ca o referire la Isus (Ieșua) și socotind că literele cuvintelor r0;deșertăciune și nimicr1; alcătuiau, de asemenea, un joc numeric vizându-l pe Isus. Degeaba le-au explicat evreii că expresiile respective erau citate din Isaia (30, 7; 45, 20) și se rosteau la slujbe încă dinainte de apariția creștinismului.

Formularea așa-zis ofensatoare s-a păstrat totuși în comunitățile evreiești din lumea musulmană. Ea continuă însă să lipească din cărțile de rugăciuni ale așchenazilor din Diaspora, deși textul r0;șocantr1; a fost recent reintrodus în unele ritualuri israeliene.

La marile sărbători, cele două paragrafe din Alenu se recită separat. În rest, toate comunitățile evreiești le rostesc împreună ca pe un tot unitar, adăugând și un verset suplimentar, Ve-neemar (Zah. 14, 9).

De Șabat și de sărbători, așchenazii o intonează de obicei în cor. Îngenuncherea și prosternarea sunt obiceiuri străine evreilor, ele fac totuși parte din ritul sinagogal atunci când se recită Alenu de Roș Hașana și de Iom Kipur.

Conform practicii tradiționale, când rostește cuvintele r0;căci noi punem genunchiul în pământ și aducem prinosul închinării noastrer1;, oficiantul îngenunchează și atinge pământul cu creștetul. Cei din jur îl ajută să se ridice în picioare, care trebuie să rămână lipite, în timp ce el continuă repetarea cu voce tare a Amidei.

În multe comunități ortodoxe, credincioșii fac și ei același gest de supunere. În restul anului, adunarea obișnuiește să se încline la recitarea acestui pasaj. Printre evreii conservatori, obiceiurile diferă: în sinagogile reformate, la marile sărbători, se deschide chivotul, dar credincioșii nu îngenunchează. Spre deosebire de evreii de rit sefard oriental, la slujba suplimentară de Roș Hașana și de Iom Kipur, așchenazii cântă primele fraze din Alenu pe o melodie tradițională (nigun mi-Sinai). Aceeași melodie, creată, pare-se, în Evul Mediu, se folosește și la Kol Nidre, în deschiderea ritualului de Iom Kipur.

Alenu le-șabeah
(primul paragraf)

A noastră este datoria de a-l lăuda pe Stăpânul tuturor lucrurilor, de a-l slăvi pe creatorul Începutului, căci nu ne-a făcut ca pe neamurile țărilor și nu ne-a alcătuit ca pe familiile pământului. Nu ne-a dat parte asemănătoare cu a lor, nici soartă asemenea cu a mulțimii lor. Și noi îngenuncherii, ne prosternăm și aducem mulțumire Împăratului împăraților, Sfântul binecuvântat fie El, care a desfășurat cerurile și a întemeiat pământul, al cărui jilț de slavă este sus, în cer, și a cărui putere sălășluiește în înălțimile supreme. El este Dumnezeul nostru și nimeni altul, cu adevărat Împăratul nostru și nimeni în afara Lui, precum stă scris în Legea Lui: Recunoaște astăzi și întipărește-ți în inimă că Domnul este Dumnezeu în cer și pe pământ și nimeni altul.

Iată de ce ne punem nădejdea în Tine, Doamne, Dumnezeul nostru, că Te vei arăta curând în toată măreția puterii Tale, nimicind idolii pământului, și dumnezeii mincinoși vor fi stârpiți; că vei reîntemeia în lume Împărăția celui Atotputernic și toată firea va chema numele Tău; că-i vei întoarce către tine pe toți necredincioșii pământului. Toți cei ce locuiesc în lume vor recunoaște și vor ști că orișice genunchi dator este să se încline în fața ta și orice limbă să se jure pe Tine. Înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, vor îngenunchea și vor cădea cu fața la pământ, vor adora slava Numelui Tău, vor primi jugul împărăției Tale și vei domni curând asupra lor pentru vecie. Căci a Ta este împărăția și vei domni cu slavă în vecii vecilor, precum stă scris în Legea Ta: Domnul va împărați în veci. Și scris este că Domnul va fi Împărat peste tot pământul și, în ziua aceea, Unul va fi Domnul și Unul, numele Lui.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10913. Postat la 09/05/2011 18:16 - 3309z19h19m
AL HA-NISIM

Pentru minuni

Rugăciune de mulțumire, compusă în epoca talmudică. Se rostește în cadrul Amidei și la binecuvântările de după mese, în timpul sărbătorilor de Hanuca și de Purim. Pentru aceste două sărbători, rugăciunea este urmată de scurte expuneri privind momentul istoric comemorat.

Textul mulțumește lui Dumnezeu pentru eliberarea miraculoasă a poporului fie r0;din vremea lui Matatia Hașmoneulr1; (Hanuca), fie din cea r0;a lui Mordehai și a Estereir1; (Purim). Unii evrei ortodocși din zilele noastre consideră că Al ha-nisim, însoțită de un nou paragraf explicativ, trebuie rostită la binecuvântările de după mese și de aniversarea independenței Statului Israel.

Formula introductivă, cuprinsă în cartea de rugăciuni a ritului conservator, mulțumește pentru minunile săvârșite r0;în trecut și în zilele noastrer1; și adaugă un text pentru Ziua Independenței, care combină fragmente din textul de Hanuca cu trimiteri la războiul de independență al Israelului din 1948-1949.

Al ha-nisim

Îți mulțumim, Doamne, pentru minunile Tale, pentru eliberarea noastră, pentru bătăliile pe care le-ai dat pentru noi și strămoșii noștri odinioară și în zilele noastre.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10914. Postat la 09/05/2011 18:17 - 3309z19h17m
AL HET

Pentru păcat

Primele cuvinte din r0;marea mărturisire a păcatelorr1; care se rostește de nouă ori de Iom Kipur. Fiecare vers începe cu Al het.

Nu se cunoaște originea acestei formule liturgice, consemnată pentru prima dată în sec. al II-lea e.n. r12; în forma ei completă: Al het șehatanu le-faneha (r0;Pentru păcatul pe care l-am săvârșit înaintea feței Tale...r1smiley.

Redactat sub formă de acrostih, la persoana întâi plural, Al het enumera o multitudine de greșeli comise față de aproapele nostru. Rugăciunea se recită mai întâi în cursul slujbei de după amiază, înainte de Iom Kipur, apoi în tot cursul zilei respective, la Amida tăcută și la reluarea acesteia de către oficiant la Kol Nidre, la slujbele de dimineață, de musaf și de după amiază, dar nu și la slujba de încheiere (neila).

Textul variază de la un rit la altul: sefarzii menționează câte un păcat pentru fiecare literă din alfabetul ebraic, așchenazii, câte două, în timp ce yemeniții și reformații au formule mai scurte.

Varianta așchenază este alcătuită din patru părți. Primele trei enumeră în total 44 de greșeli, iar ultima parte conține pedepsele corespunzătoare. După ce oficiantul repetă ultimele versuri la fiecare din primele trei părți, adunarea răspunde cu Ve al-kulam: r0;Și pentru toate [aceste păcate], o, Doamne îndurător, iartă-ne pe noi și dă-ne nouă milostivirea Ta.r1;

Răspunsul se intonează, în general, pe o melodie tradițională. Conform unui obicei larg răspândit, la numirea fiecărui păcat, credincioșii se bat cu pumnul în piept în semn de remușcare. Al het nu se referă practic deloc la greșelile legate de neîndeplinirea unor îndatoriri rituale. Caracterul public al mărturisirii și folosirea pluralului accentuează răspunderea colectivă pentru păcate.


Al het

Păcatul ce l-am săvârșit cu voie sau fără de voie Și cel ce l-am săvârșit prin împietrirea inimii noastre. Păcatul ce l-am săvârșit din neștiință Și cel ce l-am săvârșit prin vorbe care ne-au scăpat din gură.

Păcatul ce l-am săvârșit în văzul lumii sau în taină Și cel ce l-am săvârșit prin nerușinare. Păcatul ce l-am săvârșit cu vorba Și cel ce l-am săvârșit cu bună știință și cu răutate. Păcatul ce l-am săvârșit cu gândul Și cel ce l-am săvârșit înșelându-ne aproapele. Păcatul ce l-am săvârșit printr-o mărturisire mincinoasă

Și cel ce l-am săvârșit prin legături necinstite. Păcatul ce l-am săvârșit dinadins sau din greșeală Și cel ce l-am săvârșit jignindu-i pe stăpânii și conducătorii noștri.

Păcatul ce l-am săvârșit prin abuz de putere Și cel ce l-am săvârșit prin profanarea Numelui Tău sfânt.

Păcatul ce l-am săvârșit prin cuvinte nechibzuite Și cel ce l-am săvârșit prin vorbe necurate. Păcatul ce l-am săvârșit lăsându-ne în voia patimilor Și cel ce l-am săvârșit cu știrea ori fără știrea noastră. Păcatul ce l-am săvârșit prin daruri ademenitoare Și cel ce l-am săvârșit prin dezmințire sau minciună. Doamne plin de milostivire, iartă-ni-le, absolvă-ni-le și dezleagă-ne de ele.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10915. Postat la 09/05/2011 18:19 - 3309z19h16m
ALIA

Urcare

Termen plurisemantic.

1. Imigrație în țara lui Israel (antonimul, emigrația din Israel, fiind denumită ierida, r0;coborârer1smiley. Acest sens este atestat încă din Cartea Genezei (13, 1; 46, 4). La fel, Cirus, regele perșilor, le spune evreilor exilați că pot să r0;urcer1; la Ierusalim (Ezra 1, 3). Pentru evreii din diaspora, imigrația în țara lui Israel este o datorie religioasă (vezi Sion, întoarcerea la).

2. Alia le-Reghel (r0;urcarea cu prilejul unei sărbătorir1smiley este termenul ebraic pentru pelerinaj, călătoria în Țara Sfântă și la Ierusalim pentru îndeplinirea unei obligații religioase, dar nu pentru a locui acolo (vezi Pelerinaj și Sărbători de pelerinaj).

3. Alia la-Tora (r0;urcarea la Pentateuhr1smiley denumește onoarea de a fi chemat să participi la citirea Torei la sinagogă (vezi Tora, Citirea ei).

4. Înălțarea miraculoasă la ceruri, cum este cea a lui Enoh (Gen. 5, 23-24) sau cea a lui Ilie (2 Regi 2, 11). Tradiția rabinică menționează și alte asemenea înălțări ale unor personaje biblice ca Moise și Baruh, dar curentele dominante ale iudaismului au manifestat, în general, o oarecare reticență față de ideea ridicării morților la cer.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10916. Postat la 09/05/2011 18:21 - 3309z19h14m
ALIMENTARE, LEGI

Ansamblu de reguli ce stabilesc hrana a cărei consumare este autorizată. Termenul de cașer sau coșer, asociat acestor legi, desemnează un aliment care poate fi consumat potrivit normelor rituale.

Legile alimentare r12; cașrut (r0;adecvarer1smiley, în ebraică r12; nu cuprind prevederi cu privire la fructe și legume. Dacă există legi referitoare la acestea (vezi Agricole, Legi; Zeciuială; Vin), ele nu au la bază legile alimentare, căci potrivit acestora toate fructele și legumele sunt permise.

Prima lege biblică referitoare la alimentație interzice consumul membrelor unui animal viu și al sângelui. Biblia (Deut. 14, 6) oferă criterii clare pentru a stabili care patrupede sunt autorizate sau tahor (r0;purr1smiley: r0;Să mâncați din orice dobitoc care are copite și anume copite despicate în două și care rumegă.r1;

Toate animalele de acest soi, domestice ori sălbatice, sunt ierbivore. Animalele care satisfac numai una din condițiile de mai sus, de exemplu, porcul, care are copite despicate, dar nu rumegă, sau cămila, care rumegă, dar nu are copite despicate, sunt interzise (tane, r0;impurr1smiley. Biblia enumeră zece animale permise: boul, oaia, capra, cerbul, gazela, căprioara, țapul, antilopa, bivolul și capra sălbatică (Deut. 14, 4-5).

Scriptura nu conține criterii cu privire la păsări, mulțumindu-se să le enumere, în două rânduri, pe cele neîngăduite. Pe baza acestor două liste (Lev. 11, 13-19; Deut. 14, 12-18), rabinii au alcătuit o listă de 24 păsări considerate interzise (Hui 63smiley. Ouăle lor, precum și ouăle fertilizate de la păsările îngăduite, sunt de asemenea interzise.

Dintre animalele acvatice, se admit doar cele care au cel puțin o înotătoare și ai căror solzi se curăță ușor. În consecință, crabul, homarul, stridiile, scoicile etc, sunt interzise. Icrele peștilor necurați sunt, de asemenea, necurate (Lev. 11, 9-12).

Leviticul (11, 21-22) îngăduie consumul a patru feluri de insecte (deși legea rabinică le interzice și pe acestea, pe motiv că sunt greu de identificat). Altminteri, toate insectele, artropodele și viermii, precum și reptilele, sunt interzise. O regulă generală în cadrul legilor alimentare spune că orice produs de la un animal interzis este, de asemenea, interzis (de ex., ouăle de păsări și de pești necurați, laptele mamiferelor neautorizate). Singura excepție este mierea, pentru admiterea căreia Talmudul aduce o dovadă pertinentă (Beh. 7smiley.

Legile alimentare nu se referă doar la autorizarea diferitelor specii, ci și la modul în care trebuie sacrificat animalul, la starea sănătății lui în momentul tăierii și la pregătirea lui pentru consum.

În ebraică, metoda specifică în care se execută sacrificarea rituală se numește Șehita iar executantul, șohet, Animalul care moare altfel decât în maniera prescrisă nu poate fi consumat. Șehita constă în secționarea rapidă a esofagului și a traheei cu un cuțit ascuțit ca un brici.

Cuțitul trebuie verificat atent în prealabil, pentru ca lama să nu prezinte nici cea mai mică pată. O dată sacrificat, animalul se atârnă cu capul în jos ca să scurgă cât mai mult sânge cu putință. După tăiere, șohetul trebuie să efectueze un examen (bedika) amănunțit al animalului.

Dacă organele interne prezintă vreo urmă de leziune sau de boală care ar fi putut să cauzeze moartea animalului în decurs de un an (Hul. 43a), carnea este declarată trefa și nu poate fi consumată. În vocabularul așchenaz comun, cuvântul tref, folosit de regulă ca antonim al lui cașer, desemnează un aliment care, dintr-un motiv sau altul, este necurat.

Carnea animalelor care mor de moarte naturală nu se poate consuma. Persoanele foarte meticuloase în privința legilor alimentare pot solicita un nivel superior de cașrut, care în ebraică este denumit halac (r0;netedr1smiley, iar în idiș, glatt. Carnea glatt cașer provine de la animale ai căror plămâni, examinați după tăiere, au fost găsiți perfect sănătoși. Această clasificare nu este valabilă la păsări deoarece, la acestea, nu se examinează decât intestinele.

Peștele nu necesită sacrificare sau examinare rituală. Deoarece Biblia interzice consumul de sânge (Lev. 1, 26-21; 17, 10-14), există o serie de procedee obligatorii de pregătire a hranei. După șehita, animalul este atârnat în așa fel încât sângele din vene să se scurgă în cantitate cât mai mare.

În plus, Halaha mai prescrie unul sau două procedee care pot fi folosite pentru a extrage cât mai mult sânge din țesutul muscular și din organe. Cel mai răspândit procedeu este de a da animalul la sare (me-liha). Carnea se ține în apă rece, curată, jumătate de oră, ca să se deschidă porii. Apoi se freacă pe toate părțile cu sare grunjoasă și se așează pe o scândură canelată sau perforată.

Scândura trebuie să fie înclinată pentru a ușura scurgerea sângelui. După o oră, carnea se clătește de mai multe ori sub jet de apă. O altă metodă constă în a frige carnea la flacără. Acest procedeu este considerat ca fiind cel mai eficace și este, ca atare, prescris în cazul țesuturilor foarte bogate în sânge (ficatul, de exemplu), precum și pentru carnea care nu a fost dată la sare în primele trei zile după tăierea animalului.

Oricare din aceste procedee este valabil pentru a obține carne case. Sângele care mai rămâne este considerat permis. În prezent, carnea se sărează de obicei înainte de comercializare. Evreii practicanți preferă oricum s-o frigă înainte s-o prepare. Sângele peștelui nu este necurat.

Chiar și la animalele autorizate, anumite părți sunt totuși interzise. Nervul sciatic (ghid hanașe), de exemplu, nu se mănâncă (Gen. 32, 33) și trebuie îndepărtat înainte de a scoate carnea de pe partea posterioară a animalului. În unele comunități, unde nu se elimină nervul sciatic, partea posterioară nu se mănâncă, dar se vinde fabricilor de conserve neevreiești. În vremea Templului, grăsimea (helev) de pe stomacul și intestinele animalelor de jertfă se ardea pe altar. Consumarea ei este interzisă la toate animalele. Aceste două reguli nu se aplică la păsări și la pește.

Separarea laptelui de carne, care se practică în casele evreiești, decurge din interdicția biblică: r0;Sa nu fierbi iedul în laptele mamei luir1;, care apare de trei ori în Pentateuh (Ex. 23, 19; 34, 26; Deut. 14, 21) r12; probabil o măsură de combatere a practicilor păgâne, printre care și anumite farmece care presupuneau fierberea iezilor în laptele mamei lor. Legile bazate pe această interdicție poartă denumirea de legi basar be-halav (r0;carne în lapter1smiley.

Talmudul a considerat că interdicția biblică se referea la fierberea oricărui animal domestic în laptele oricărui animal domestic (Hul. 113smiley. Rabinii au extins-o ulterior și la păsări.

Deoarece porunca este repetată de trei ori, s-a considerat că interdicția se referea nu doar la fierbere, ci și la consumul oricărui produs basar be-halav, precum și la profitul obținut de pe urma unui astfel de produs (Hul. 115smiley.

r0;Lapteler1;, în accepțiunea acestei legi, înseamnă orice produs lactat. După cum se obișnuiește în legea evreiască, rabinii au extins considerabil sfera de aplicabilitate a acestor reguli cu scopul de a r0;ridica un zid de apărare în jurul Toreir1;.

Drept urmare, ei au interzis consumul de lactate și carne la aceeași masă. Dat fiind că ustensilele culinare pot absorbi mici cantități din alimentele calde cu care vin în contact, pe care le degajă mai apoi, s-a prescris folosirea unor seturi de oale, farfurii și tacâmuri separate pentru lapte și carne, de teamă că unul din aceste alimente l-ar putea contamina pe celălalt.

O persoană care a mâncat carne trebuie să lase să treacă un anume interval de timp mai înainte de a consuma lactate. Intervalul diferă de la o comunitate la alta. Unele comunități lasă să treacă șase ore, altele, trei, iar altele, o singură oră. În schimb, se poate consuma carne după lactate cu condiția să nu facă parte din aceeași masă și după ce omul își clătește gura sau mănâncă o bucată de pâine. Fructele, legumele, ouăle și peștele se pot consuma atât cu lapte cât și cu carne. Aceste alimente sunt în general considerate stami sau parve (neutre), deși rabinii consideră că nu este sănătos să mănânci pește imediat după carne.

Biblia nu încearcă să explice legile alimentare, deși respectarea lor este asociată în trei rânduri cu sfințenia (Ex. 22, 30; Lev. 11, 44-45; Deut. 14, 21). Aceste legi sunt catalogate ca hoc r12; regulă fără explicații. Nici în Talmud nici în Midraș, rabinii nu intră mai adânc în explicarea rațională a acestor legi. În general, exista ideea că respectarea cașrutului contribuia la dezvoltarea autodisciplinei și la purificarea naturii umane (Gen. R. 3, 48; Sifra la Lev. 20, 26).

Diversele încercări de explicare a legilor alimentare nu au reușit să se impună. Maimonide (More 3, 48) spune că respectarea acestor legi îi învață pe oameni să se înfrâneze și să-și stăpânească poftele. Totodată, el este de părere că alimentele interzise sunt probabil nesănătoase. Rațiunile de igienă au fost invocate și de alți autori. Unii au susținut că legile alimentare aveau și o motivație umanitară: aversiunea față de sânge, cerința sacrificării rapide și fără dureri, consumul de animale exclusiv ierbivore, toate exprimă o sensibilitate față de ființele vii și o reținere de la violență.


Cașrutul a rămas până în zilele noastre o piatră de încercare a religiozității iudaice și un semn neîndoielnic al identității evreiești. Mișcarea reformată, apărută în Germania în sec. al XIX-lea, a ajuns la concluzia că legile alimentare erau legate de ritualul Templului, fiind deci doar o reglementare temporară și nu o parte integrantă a religiei evreiești.

La conferința de la Pittsburgh din 1885, iudaismul reformat american a respins legile alimentare, motivând că acestea r0;nu reușesc să imprime evreului modern un spirit de sfințenie sacerdotalăr1; și că r0;respectarea lor în zilele noastre frânează înălțarea spirituală modernă în loc s-o favorizezer1;. În prezent, mulți evrei nu țin seama de legile alimentare.

Iudaismul conservator rămâne fidel cașrutului, deși tendința este de a căuta argumente halahice în favoarea derogării de la regulile stricte acceptate odinioară. În ultima vreme, respectarea legilor alimentare a cunoscut un reviriment în unele comunități evreiești. Există numeroase produse cașer pe piață și noi restaurante cașer se deschid mereu. În Statul Israel, aproape toate produsele alimentare sunt fabricate sub supravegherea rabinilor, care asigură conformitatea lor cu legile alimentare.

Legile alimentare sunt, de asemenea, respectate în armata și în instituțiile publice israeliene.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10917. Postat la 09/05/2011 18:25 - 3309z19h10m
SABAT ȘI SĂRBĂTORI, ALIMENTAȚIA DE

Legile alimentare (cașrut), ca și prevederile cu privire la hrana de Șabat și de sărbători au contribuit la diferențierea bucătăriei evreiești de cea a altor popoare. Legile cașrutului au la bază versetul biblic: r0;Să-mi fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, și v-am pus deoparte dintre toate popoarele, ca să fiți ai meir1; (Lev. 20, 26).

Păstrarea sfințeniei este deci motivația fundamentală a legilor alimentare evreiești. Masa este privită ca un altar pentru slava lui Dumnezeu iar jertfa adecvată care trebuie așezată pe el este hrana destinată săracilor. r0;Cel care nu pune deoparte hrană pentru sărac este lipsit de binecuvântarea divină.r1;

În ciuda restricțiilor evreiești care cuprind, printre altele, separarea lactatelor de preparatele din carne, precum și a ustensilelor care servesc la prepararea și consumul lor, evreii și-au însușit felurile de mâncare specifice patriilor lor adoptive.

Arta culinară evreiască este adeseori inspirată din cea a mediului local, de unde și marile diferențe dintre bucătăria așchenază, cea sefardă și cea orientală. Evreii din Africa de Nord și Orientul Mijlociu folosesc din belșug verdeața, mirodeniile, uleiul de măsline, legumele și carnea de miel, în prepararea unor feluri de mâncare pe care frații lor așchenazi nu le agreează deloc. Specialitățile sefarde poartă, în general, nume de origine iudeospaniolă, arabă sau persană, în timp ce felurile de mâncare așchenaze au cel mai adeseori denumiri idiș.


Câteva alimente sunt considerate tradiționale în ansamblul lumii evreiești încă din cele mai vechi timpuri. Rătăcind în deșert, israeliții se plângeau de monotonia dietei zilnice: r0;Ne aducem aminte de peștii pe care-i mâneam în Egipt și care nu ne costau nimicr1; (Num. 12, 5) și, într-adevăr, peștele a fost multă vreme felul de mâncare tradițional al meselor de vineri seara.

Peștele prezenta mai multe avantaje care i-au adus popularitatea: era ieftin, nu necesita sacrificare rituală și putea fi combinat și cu lactatele și cu carnea.
Șabatul este marcat de trei mese, prescrise de Halaha: vineri seara, sâmbătă la prânz și sâmbătă înainte de lăsarea serii.

Mesele sunt precedate de kiduș, binecuvântare rostită de obicei asupra unui pahar de vin, urmată de binecuvântarea ha-moți asupra celor două halot (pâini împletite, specifice Șabatului).

Meniul așchenaz tipic de vineri seara se compune din scrumbie tocată sau ghefilte fiș (r0;pește umplutr1smiley, supă de pui cu fidea, pui fript sau carne, totul cu garnitură de țimes (preparat pe bază de morcovi și stafide) și un compot de fructe în final. Sâmbătă la prânz, punctul forte al mesei este așa-numitul ceolent (căruia sefarzii îi spun ha-min) și care se face din carne, cartofi, linte, orz și arpacaș. Preparatul se pune la foc mic înainte de Șabat, așa încât are tot timpul să scadă și să se îngroașe.

Aperitivul constă dintr-un amestec de ouă cu ceapă tocată sau cu ficat tocat, iar garnitura este deliciosul cugăl de tăiței sau de cartofi; stomacul sau esofagul umplut este altă specialitate preferată în multe comunități. Pentru hasidimi, cea de-a treia masă (seuda șlișit) este cea mai importantă, fiindcă la aceasta ia parte și rabinul lor (rebe). Sâmbătă, după lăsarea serii, hasidimii și ortodocșii iau o patra masă, denumită melave malka (r0;însoțirea reginei [Șabat]r1smiley.

Pentru sefarzii din Orient, o masă de Șabat fără pește nu e masa. Oricum ar fi pregătit r12; înăbușit (abafado), cu sos (ahilado), cu sos acru (con agristado), cu ou și cu lămâie (a la chaka), cu sos de nuci (pihti), cu prune verzi (con avramila) r12; peștele este podoaba mesei de sărbătoare.

Legumele ocupă și ele un loc de frunte în gastronomia evreiască orientală, inspirată atât din arta culinară mediteraneană cât și de cea a țărilor otomane, în care s-a dezvoltat timp de cinci secole.

Cu sau fără carne, legumele pot fi gratinate, cu ulei de măsline; pot fi sub formă de tocăniță nu prea condimentată; pot fi umplute ca sarmalele sau în bulgări (albondigas) ca niște chiftele. Prăjite sau înăbușite, calde sau doar călduțe atunci când sunt gătite cu ulei de măsline, legumele sunt nelipsite. Sâmbătă dimineață, se servesc sub formă de omletă cu vinete (almodrote) sau cu dovlecei (calavasucho), completate cu struguri și pepene verde sau galben.

O specialitate rivală pentru acest moment al Șabatului este borrecitas (colțunași) cu brânză și cu vinete sau spanac. La acestea, trebuie adăugate nenumăratele foietaje cu legume, care se mănâncă mai peste tot în Orientul Mijlociu. Foietajul ca și aluatul fraged se folosesc la tot felul de pateuri, plăcinte, r0;amuleter1; sau saleuri r12; toate cu nume poetice, cum se cuvine pentru o lume în care masa este un moment de vârf al vieții sociale.

Cât despre carne, r12; rară, scumpă și greu de conservat r12;, aceasta se servește sub formă de chiftele scăldate în diferite sosuri colorate. Păsările tronează și ele adeseori pe mesele festive. Contrar opiniei generale, influențată de exemplul Africii de Nord, bucătăria sefardă este foarte puțin condimentată. Ba chiar s-ar spune că preferă zahărul.

Aproape orice mâncare, în special cele cu roșii, sunt îndulcite. Unele specialități locale au fost adaptate la legile cașrutului, chiar dacă schimbarea nu se prea potrivea cu modul de preparare original.

Orezul și preparatele lactate pe bază de făină de orez (malebi) au fost împrumutate direct din gastronomia locală, în timp ce patiseria și dulciurile (masapan, r0;marțipanr1smiley provin adeseori din cea iberică. Legendara cafea turcească încheie triumfal agapele sărbătorești.

Tradițiile culinare de Anul Nou, Roș Hașana, sunt cu totul remarcabile. Pâinile halot se coc în forme rotunde sau diferite alte forme, fiecare cu valoarea ei simbolică. Seara, după kiduș, se înmoaie o bucată de hala în miere, care înlocuiește cu acest prilej sarea de toate zilele.

În seara următoare, binecuvântarea fructelor, care se rostește asupra unei felii de măr înmuiate în miere, este urmată de formula tradițională: r0;Fie voia Ta să ne dai un an dulce și bun!r1; De Anul Nou, felurile favorite ale așchenazilor sunt țimes cu morcovi și leikeh, o prăjitură cu miere.

Se spune că, la început de an, e bine să mănânci capul peștelui ca să ajungi r0;capul și nu coadar1; (Deut. 28, 1; 43-44). De Roș Hașana, nu se mănâncă lucruri amare sau acide, nici nucă, pentru că termenul ebraic (egoz), are aceeași valoare numerică, 17, ca și het (r0;păcatr1smiley, dacă nu se ia în considerare aleful mut final.

Ultima masă dinainte de Iom Kipur este de asemenea una festivă: r0;Când omul bea și mănâncă pe 9 (Tișri), e ca și cum ar fi postit și pe 9 și pe 10 (lom Kipur)r1; (Ioma, 81smiley. Pâinile împletite (halot) la această masă sunt rotunjite. La ciorbă, se mănâncă crepleh (pateuri cu carne). Pentru a încheia postul, se servește saramură de pește sau mâncare condimentată.

Riturile culinare de Sucot variază de la o țară la alta. În Yemen, se asociau mai multe familii ca să cumpere un bou sau o oaie, așa încât să aibă carne destulă pe toată durata sărbătorii.

În Rusia și în Polonia, felul de mâncare tradițional era holișkes, foi de varză umplută cu carne tocată, iar supa de carne se înlocuia cu borș de varză sau de sfeclă. Teigleh, o prăjitură cu miere, este un desert tradițional de Sucot. De Hoșana Raba, evreii germani obișnuiau să mănânce o varietate de varză, numită wasserkohl, a cărei denumire amintea de Kol mevaser, imnul care se recită în această zi. De asemenea, crepleh se mănâncă frecvent cu acest prilej.

Latkes, un fel de clătite cu cartof ras, prăjit în ulei, au fost mult timp specialitatea de Hanuca a așchenazilor. În țările orientale, se servesc gogoși și clătite cu susan. Mai multe tradiții culinare s-au împletit pentru a da naștere preparatelor israeliene de Hanuca r12; levivot (clătite) și sufganiot (gogoși) care, fiind prăjite în ulei, amintesc de miracolul uleiului din Templu, pe care îl evocă această sărbătoare.

Preparatele lactate, tipice și ele de Hanuca, amintesc de fapta eroică a Iuditei care, conform unei legende târzii, l-ar fi ucis pe generalul inamic Holofern după ce-l servise cu lapte, brânză și vin până l-a amețit. În timpul Șabatului de Hanuca, evreii din Europa răsăriteană mănâncă două cugăl r12; unul pentru Șabat și unul pentru Hanuca.

De Purim, tradiția de a face daruri (mișloah manot) este un prilej pentru gospodine de a-și etala talentele în arta patiseriei. Cea mai cunoscută prăjitură de Purim este de formă triunghiulară, umplută cu curmale și pudrată cu mac.

Se numește humăntașăn în idiș (r0;buzunarele lui Hamanr1smiley sau, în Israel, ozne Haman (urechea lui Haman). Sefarzii și evreii orientali pregătesc marțipan și prăjituri cu migdale, în vreme ce așchenazii din
Europa răsăriteană preferă bob un arbes (un amestec de linte și năut cu sare). Locul de onoare la seuda de Purim este ocupat de keitliș, o uriașă hala cu stafide.

De Pesah, legile alimentare interzic cu strictețe orice aluat dospit (hameț), care se înlocuiește cu mața (azimă), conform poruncii biblice: r0;Timp de șapte zile, veți mânca azimi. Din cea dintâi zi veți scoate aluatul din casele voastrer1; (Ex. 12.15). Hameț înseamnă toate produsele fermentate din cele cinci specii de cereale, ca și orice aliment care conține drojdie.

Masa de seder din primele două seri de Pesah este alcătuită din trei mațot acoperite cu un șervet special, cupe de vin, un platou mare cu apă sărată, ouă tari și picioare de oaie, care simbolizează ofranda de sărbătoare și, respectiv, mielul pascal care se jertfea la Templu, verdețuri amare (maror), amintind de traiul greu al israeliților în timpul robiei din Egipt, legume verzi și haroset r12; o pastă îndulcită din mere, nuci, scorțișoară și vin, simbolizând mortarul din care copiii lui Israel făceau cărămizi pentru stăpânii lor egipteni.

La seder, fiecare mesean trebuie să bea patru cupe de vin, în amintirea celor patru făgăduințe de izbăvire din Ex. 6, 6-7. Potrivit tradiției, masa se începe cu ouăle tari și apa sărată.

Printre cele mai răspândite preparate de Pesah se numără: borșul de sfeclă; prăjiturile din făină de mața sau din făină de cartofi; pricomigdale cu migdale și nucă de cocos; un sos de hrean sau sfeclă; ainghemahț, o pastă de hrean sau de ridichi, cu ghimbir și nuci; prăjituri din mațot; ouă prăjite cu bucăți de mața; hremțleh (clătite din făină de mața) și, în sfârșit, cneidleh (chifteluțe).
Lactatele sunt caracteristice pentru masa de Șavuot.

S-au propus mai multe explicații pentru această tradiție. S-a spus, printre altele, că este un fel de a asemui Tora, a cărei primire se comemorează cu acest prilej, cu laptele și mierea (Cânt. 4, 11).

De Șavuot se mănâncă blințes (clătite cu brânză telemea și zahăr), cnișes făcute din aluat de pâine umplut cu brânză, apoi dat la copt, ștrudel cu fructe, diverse prăjituri și crepleh cu brânză. Gospodinele sefarde prepară o prăjitură din șapte foi, numită siete cielos (șapte ceruri), simbolizând numărul sferelor cerești pe care Dumnezeu le-a spart pentru a ajunge la Moise, pe Muntele Sinai, ca să-i dăruiască Tora. Tot la sefarzi, se obișnuiesc cu acest prilej baclavalele cu alune, zahăr și miere.


În timpul anului, alimentele preferate pentru duminică dimineața sunt beigheleh, un fel de covrigei uscați, și cuhăn, care sunt brioșe de diferite feluri. Multe din aceste mâncăruri, cum ar fi blințes, borșul, supa de pui cu fidea sau cu crepleh și chiar peștele umplut au devenit atât de răspândite, încât se poate spune că fac parte din gastronomia internațională.

Gânduri despre hrană

Îl vei sluji pe Domnul, Dumnezeul tău, și El va binecuvânta pâinea și apa ta.
Omul darnic va fi binecuvântat, fiindcă el dă din pâinea lui săracului.
Când se așeza la masă, Rav Huna deschidea larg ușa casei și spunea: r0;Toți cei flămânzi să vină să se îndestuleze.r1;
Înțeleptul nu va merge să locuiască într-un oraș, unde legumele sunt greu de găsit.
Dacă trei oameni iau masa împreună și vorbesc despre Tora, se spune că au mâncat la masa lui Dumnezeu.
Hrana trebuie întotdeauna respectată.
Înțeleptul mănâncă pentru a trăi; neghiobul trăiește ca să mănânce.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10918. Postat la 09/05/2011 18:28 - 3309z19h7m
ALTAR

Loc de aducere a ofrandelor. În timpurile biblice, altarul îndeplinea mai multe funcții. Aici se așezau bucățile de animale jertfite și uneori animalul întreg spre a fi ars.

Cu sângele jertfei se ungeau r0;coarneler1; altarului (proeminențe care marcau cele patru colțuri ale sale). În vremurile străvechi care au precedat înălțarea sanctuarelor și a templelor, altarele se construiau în aer liber iar jertfele erau efectuate de laici. Biblia relatează despre ridicarea unor altare de către Noe (Gen. 8, 20), de către patriarhi (Gen. 12, 7; 26, 25; 33, 20), de către Iosua (Ios. 8, 30) etc.

Altarele construite de patriarhi erau botezate cu nume teofore și erau în general situate lângă un copac bătrân (așera) sau lângă un stâlp de piatră (mațeva). Deuteronomul (16, 21-22) interzice astfel de construcții. La începuturile epocii biblice, se ridicau uneori altare pentru a cinsti locul unui eveniment memorabil, de exemplu, altarul construit de Moise la Refidim unde i-a învins pe amaleciți (Ex. 17, 15) sau cel ridicat de Saul în cinstea victoriei sale asupra filistenilor (1 Sam. 14, 35).

Astfel de altare populare, construite în general pe culmile dealurilor, purtau numele de bamoi (r0;înălțimir1smiley și constituiau un element fundamental al cultului cananeean. Aceste r0;înălțimir1; sunt interzise în repetate rânduri în Deuteronom care poruncește concentrarea tuturor jertfelor și ofrandelor într-un r0;loc pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostrur1; (Deut. 12, 11; 14, 23; 16, 16 etc.)

Cu toate acestea, israeliții au continuat să folosească altarele de pe înălțimi până în momentul centralizării cultului prin construirea Templului de la Ierusalim. Chiar și după aceea, oamenii au continuat să recurgă la astfel de altare locale, potrivit vechilor obiceiuri pe care profeții le-au condamnat cu asprime. După scindarea regatului, conducătorii statului din nord, Israel, și-au construit altare proprii, menite a suplini lipsa Templului din Ierusalim, rămas în celălalt regat, din sud.

Era interzisă folosirea uneltelor din fier la cioplirea sau manevrarea pietrelor pentru altare (Ex. 20, 25). Talmudul explică această interdicție, spunând că altarul este făcut să prelungească viața omului, în timp ce fierul (sabia) este făcut s-o scurteze (Mid. 3, 4).

Altarul nu avea trepte pentru ca nu cumva preotul, urcând, să-și descopere goliciunea. Se spune că, la construirea Templului, Regele Solomon a respectat cu mare grijă interdicția de a utiliza unelte de fier (1 Regi 6, 7). O dată terminat, altarul a fost acoperit cu aur (1 Regi 6, 22). Pe lângă altarul principal, Biblia prescrie (Ex. 30, 1-7) zidirea unui alt altar pentru ofrandele zilnice de tămâie. Acest altar, așezat în fața chivotului Legământului, era confecționat din lemn de salcâm acoperit cu aur.

Numai preoții aveau dreptul să se apropie de altar și să aducă jertfe.

Conform unui vechi obicei, ucigașii puteau să-și afle scăpare lângă altar (vezi Azil). Nu beneficia de această posibilitate cel care-l ataca pe aproapele său r0;cu bună știință și cu vicleșugr1; (Ex. 21, 14).

Cu toate acestea, când a aflat că fusese condamnat la moarte de Solomon pentru uciderea lui Abner, Ioab s-a refugiat în cortul Domnului și s-a apucat de coarnele altarului (1 Regi 2, 28).

La întoarcerea din Babilon, evreii au început prin a zidi un altar și abia mai târziu au reconstruit Templul. Mișna oferă în tratatul Midot o descriere a altarului din Templul lui Irod. De formă dreptunghiulară, acesta măsura 32 x 32 de coți și era alcătuit din două părți mai retrase.

Accesul se făcea pe o rampă pentru a respecta interdicția cu privire la trepte. Pe friza arcului de triumf al lui Titus se poate vedea o sculptură care reprezintă fără îndoială altarul pentru tămâie pe care soldații romani l-au luat cu ei de la Ierusalim împreună cu alte obiecte ale Templului.

Tradiția rabinică subliniază funcția de ispășire a altarului și arată că, de la distrugerea Templului, această funcție poate fi suplinită prin opere de binefacere. În casele evreiești, masa joacă rolul de substitut al altarului și numeroase obiceiuri se bazează pe această identificare (Tos. Sota 15, 11-13).
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10919. Postat la 09/05/2011 18:29 - 3309z19h6m
ALUAT DOSPIT

Ebr.: hameț

Aluat a cărui deținere este interzisă evreilor începând din ajun de Pesah, mai exact începând după prima treime a acestei zile, și până la sfârșitul sărbătorii.

Interdicția are ca scop comemorarea nopții Exodului când copiii lui Israel au părăsit în grabă Egiptul și au copt aluatul fără să-l mai lase să crească (Ex. 12, 39). Potrivit Bibliei, cine mănâncă pâine dospită pe durata Pesahului r0;va fi nimicit din Israelr1; (Ex. 12, 15).

Tehnic vorbind, există două substanțe interzise: seor, drojdia de orice fel, și hameț, orice produs care conține făină fermentată. În categoria hameț intră nu numai pâinea, ci și prăjiturile și pastele alimentare sub orice formă. Interdicția cuprinde pastele fabricate din cele cinci specii de cereale: grâu, orz, secară, alac și ovăz.

Dintre băuturi, whisky este hameț, deoarece se face din cereale fermentate. În zilele dinainte de Pesah, se elimină treptat din casă orice hameț, iar cu două zile înainte, stăpânul casei caută fărâmiturile care ar putea să mai fi rămas prin casă (vezi Aluat dospit, Căutarea -lui), pentru a le arde a doua zi dimineața, în ajunul sărbătorii.

Cei cărora operațiile de mai sus le-ar crea mari dificultăți au posibilitatea să vândă temporar hameț unui ne-evreu, pe durata sărbătorii. Dacă o fărâmă cât de mică de hameț cade într-o mâncare, aceasta nu mai poate fi păstrată, necum consumată, în timpul Pesahului. Aluatul dospit era de asemenea interzis la cinele de jertfă care aveau loc la Templu, cu ocazia sărbătorii.
Deconectat RE: Enciclopedia Iudaismului
Nikky
(detalii numai pentru membrii conectaţi)
10920. Postat la 09/05/2011 18:30 - 3309z19h5m
AM HA-AREȚ

Lit.: oamenii pământului

Expresie ebraică, folosită în Biblie cu diferite semnificații. Ea poate desemna populațiile indigene din Egipt, de exemplu, sau din Canaan sau din Persia (Gen. 42, 6; Num. 14, 9; Est. 8, 17).

Alteori, expresia se referă la un consiliu reprezentativ al hitiților (Gen. 23, 7.12-13), la neamuri idolatre (Deut. 28, 10; 1 Regi 8, 43; 1 Cron. 5, 25), dar și la israeliți, fie că este vorba conducătorii lor (Lev. 20, 2) sau de simpli țărani (2 Regi 24, 14).

Către epoca Mișnei, am ha-areț capătă din ce în ce mai mult un înțeles figurat, desemnând persoane lipsite de educație, incapabile, din ignoranță sau din neglijență, să-și îndeplinească obligațiile halahice. Hilel spune că r0;am ha-areț n-au cum să fie pioșir1; (Avot 2, 5).

În vremea celui de-al Doilea Templu, o persoană evlavioasă (vezi haver) prefera să nu consume produsele unui țăran dintre am ha-areț, de teamă că acesta nu a oprit cum se cuvine zeciuelile (vezi și Demai). Conform tradiției rabinice, am ha-areț nu se preocupau să-și educe copiii sau să spună Șema (Sota 22a), neglijau legile purității și necurățeniei și riscau să piardă viața veșnică (Ket. 111smiley.

Numeroase pasaje din Talmud (Pes. 49smiley vădesc animozitatea dintre cele două tabere. Se spune că evreii am ha-areț simțeau repulsie față de înțelepți.

Pe de altă parte, aceștia din urmă credeau despre r0;oamenii pământuluir1; că merită să fie ostracizați și considerau mărturia lor ca lipsită de validitate. Aceste caracterizări, adeseori exagerate, par să indice existența unei prăpăstii sociale de netrecut.

În realitate, lucrurile nu stăteau chiar așa. R. Meir își manifestă respectul față de un am ha-areț care merita în mod evident binecuvântarea de viată lungă (T. I. Bik. 3, 3). O zicală curentă din vremea aceea recomandă ca r0;strugurii (înțelepții) să se roage pentru frunze [ignoranți], căci fără frunze, n-ar mai exista fructer1; (Hul. 92a).

Am ha-areț nu mai sunt pomeniți după epoca tanaimilor. În prezent, am ha-areț (idiș, Amoreț) înseamnă pur și simplu oameni ignoranți, în special în materie de religie.
Pagina 2 din 2 < 1 2
Salt la forumul:

Copyright © 2009-2020 / 5769-5780 melhisedec.ro
9368863 vizite unice Powered by PHP-Fusion