1. Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis:
2. "Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: ,Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele:
3. Şase zile să lucraţi; dar ziua a şaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu o adunare sfântă. Să nu faceţi nici o lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului, în toate locuinţele voastre.
4. Iată sărbătorile Domnului, cu adunări sfinte, pe care le veţi vesti la vremurile lor hotărâte.
5. În luna întâia, în a patrusprezecea zi a lunii, între cele două seri, vor fi Paştele Domnului. Leveticul 23.

Luca 22: 15. El le-a zis: "Am dorit mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea;
16. căci vă spun, că de acum încolo, nu le voi mai mânca, până la împlinirea lor în Împărăţia lui Dumnezeu."

(Marcu 14:43-52; Matei 26:47-56; Luca 22: 47-53; Ioan 18:1-2).
În Ioan 18:2 citim: rIuda, vânzătorul, ştia şi el locul acela, pentru că Isus Se adunase de multe ori acolo cu ucenicii Luir0;. Din alte locuri din Scriptură ştim că pentru a-L vinde pe Isus, Iuda a primit 30 de arginţi. Aici, în versetul 2, avem încălcarea legii nr. 1, care interzicea orice arestare care era posibilă numai printr-o mituire.
La sfârşitul versetului 3 se spune că ei au venit cu felinare şi făclii. Lucrul acesta arată că era deja noapte, iar prin aceasta se încălca legea nr. 2, care interzicea orice procedură după apusul soarelui.
În Luca 22:52 citim că printre cei care L-au arestat pe Isus se aflau marii preoţi şi ofiţeri. Primii erau membri sinedriului, iar prezenţa lor la arestare încălca legea nr. 3. Membrilor tribunalului, sinedriului, le era interzisă participarea la arestări. Iuda a fost folosit şi plătit pentru trei lucruri. Două dintre acestea le-a efectuat, pe al treilea nu.
Primul, a fost nevoie de Iuda, ca să le arate unde putea să fie arestat Isus, izolat de mulţimea de oameni. Deoarece el fusese mult timp ucenicul lui Isus, el Îi cunoştea obiceiurile Lui. De câte ori se afla în Ierusalim, El petrecea mult timp în grădina Gheţimani. Textul de aici este singurul loc unde se aminteşte că Isus Se afla în grădina Gheţimani, însă Ioan 18:2 arată că acesta era un obicei de-al Lui. Iuda ştia lucrul acesta, şi astfel el a putut să le arate cum puteau să-L aresteze departe de mulţime. Ceea ce el a şi făcut, şi prin care s-a achitat de prima misiune pentru care fusese plătit.
Al doilea motiv are de-a face cu legea romană. O cohortă romană nu putea fi trimisă pentru a aresta pe cineva, fără ca mai înainte să se fi înfăţişat cineva înaintea autorităţii romane şi să fi prezentat o acuzare care să constituie un delict conform legii romane. Numai atunci putea fi trimisă o cohortă romană. În Ioan 18:3 stă scris: rIuda, deci, a luat ceata soldaţilor r30;r0;. Cuvântul grecesc folosit aici arată clar că este vorba de o cohortă romană. Lui Iuda i s-a pus la dispoziţie o cohortă. Mai înainte Iuda trebuia însă să se prezinte înaintea guvernatorului roman, care pe timpul acela era Pilat din Pont, spre a-L acuza pe Isus de lucruri care constituiau delicte conform dreptului roman. În complotul propriu-zis, pus la cale de Iuda şi marii preoţi nu era prevăzut ca arestarea să aibă loc în noaptea aceea. Căci era noaptea Paştelui. Ei se înţeleseseră ca Iuda să-L trădeze pe Isus, dar ei plănuiseră să aştepte mai întâi încheierea sărbătorii Paştelui, căci atunci sute de mii de pelerini ar fi părăsit iarăşi oraşul. Însă la ultima masă de Paşti Isus l-a numit pe Iuda de două ori vânzător, iar aceasta a devansat timpul stabilit pentru complot. Înainte de încheierea mesei de Paşti a lui Isus cu ucenicii Săi, Iuda a plecat de la ei. El a relatat marilor preoţi că Isus ştie că s-a făcut un complot împotriva Sa, iar marii preoţii l-au dus pe Iuda la Pilat. Acolo Iuda L-a învinuit pe Învăţătorul său de un delict care conform dreptului roman constituia un delict. De aceea i s-a pus la dispoziţie o cohortă de soldaţi.
În mod normal guvernatorul roman nu se afla în Ierusalim, ci în Cezarea; însă în timpul sărbătorii Paştelui el se afla în Ierusalim, pentru a păstra ordinea şi liniştea în oraş. Ceea ce era practic. Lucrul acesta explică de ce Pilat era gata să-L judece pe Isus, deşi era dimineaţa când L-au adus la el. El Îl aştepta, deoarece trimisese cohorta să-L aresteze.
Acuzarea nu era bine organizată în stadiul acesta iniţial. Ei nu aveau nici un martor, deoarece ei nu-i planificaseră aşa de devreme. Isus i-a forţat să acţioneze. Aici Iuda îşi împlineşte a doua sa obligaţie luată. A treia sa obligaţie era să se înfăţişeze ca martor la judecata romană. Pentru judecata iudaică nu avusese nevoie de el. Iuda nu-şi va mai împlini a treia sa obligaţie.
Este interesant ce mulţime mare a participat la arestarea lui Isus, a unui singur om. Au fost patru grupuri diferite.
Primul, cohorta romană, care număra 400-600 de soldaţi. 400-600 de soldaţi romani pentru arestarea unui singur om! Însă nu a fost numai cohorta romană.
Al doilea grup îl găsim amintit în Luca 22:50: robul marelui preot. Era în timpul dintre prima noapte şi prima zi a Paştelui. În timpul acesta marele preot nu avea voie să părăsească templul, altfel el s-ar fi spurcat din punct de vedere ritual. El l-a trimis pe robul său, spre a se asigura că totul decurge aşa cum se înţeleseseră. În Luca 22:52 citim în fine de marii preoţi şi bătrânii, al treilea grup, şi al patrulea grup, ofiţerii gărzi templului. Ultimii constituiau poliţia templului. Era permis ca pentru păstrarea ordinii în curtea templului r11; unde aveau acces şi cei dintre naţiuni r11; să fie folosită o poliţie formată din străini. În interiorul templului nu avea voie să intre nici un străin, de aceea exista o poliţie separată, formată din iudei. Deci la arestare erau prezente şi aceste două grupuri. Deci era o mulţime mare care a participat la arestarea unui singur om.
În Marcu 14:43 citim că a venit o mulţime de oameni cu beţe (ciomege) şi săbii. Cuvântul grec folosit aici pentru sabie defineşte o sabie de război lată şi lungă de cca. un metru. Ea nu se folosea în luptă pentru a înţepa r11; căci era prea grea. Se folosea pentru a lovi cu ea de sus capul duşmanului. Datorită greutăţii ei şi a faptului că era ascuţită, ea putea să treacă prin coif şi să zdrobească capul. Trebuie să ne imaginăm un număr de cel puţin 400 de soldaţi romani care purtau această sabie mare de război. Să nu uităm aceste amănunte, căci mai târziu voi reveni la ele.
În Ioan 18 citim că Isus a preluat iniţiativa, atunci când mulţimea a venit în grădină. La sfârşitul versetului 4 El îi întreabă: rPe cine căutaţi?r0;, iar ei răspund în versetul 5: rPe Isus din Nazaretr0;. Isus le-a răspuns: rEu sunt!r0; În ebraică rEu suntr0; este un singur cuvânt. Răspunsul Lui se poate interpreta în două feluri. Primul poate fi o referire la rEu suntr0; Dumnezeul din vechiul testament, aşa cum S-a descoperit Dumnezeu lui Moise, atunci când i-a spus: rEu sunt Cel ce suntr0;. Al doilea mod de interpretare este o formă mai simplă r11; să spui în mod simplu rEu sunt Cel pe Care-L căutaţir0;.
Isus spune de două ori Eu sunt. Prima dată prin rEu suntr0; El Se referă la expresia din vechiul testament, a doua oară este într-o formă simplă: rEu sunt Isus pe care-L căutaţir0;. În versetul 5 din Ioan 18 El spune aceasta pentru prima dată. După mica precizare că Iuda se afla în mulţimea venită, citim în versetul 6: Când Isus a pronunţat cuvintele rEu suntr0;, toată mulţimea s-a retras şi a căzut la pământ. De aceea ştim că primul rEu suntr0; a arătat dumnezeirea Sa. A fost un semn al puterii Lui dumnezeieşti. La pronunţarea celor două cuvinte au căzut toţi la pământ, şi El arată cine era suveran în situaţia aceea.
Cum soldaţii au căzut la pământ ca morţi, ei nu ar fi fost în stare să-L aresteze, dacă El nu le-ar fi permis. Aici avem un mic indiciu a ceea ce se va întâmpla odată în viitor.
După ce El a arătat cine este suveran, El întreabă iarăşi: rPe cine căutaţi?r0; Ei au răspuns: rPe Isus din Nazaretr0;. După care El spune în versetul 8: rEu suntr0;. Aceasta este a doua formă simplă de a spune, Eu sunt acela pe Care-L căutaţi. Iar pentru că El era Acela pe Care-L căutau, la sfârşitul versetului El spune: rr30; lăsaţi-i pe aceştia să plecer0;. Trebuia să li se permită apostolilor să plece.
În momentul acesta Isus li S-a prezentat de două ori. Dar în Marcu 14:44 citim că Iuda se înţelesese cu ei să le arate un semn. Ei nu aveau voie să aresteze pe nimeni, în afară de Cel pe care-L va săruta el. Isus însă le spusese de două ori că El este. Deci nu mai era nevoie ca Iuda să-L sărute. Însă el a făcut-o, pentru banii cu care se înţelesese cu marii preoţi. În Luca 22:47 citim: rEl s-a apropiat de Isus, ca să-l săruter0;.
Însă înainte ca el să aibă ocazia să-L sărute, Isus l-a avertizat (Luca 22:48). Însă el a făcut-o totuşi, aşa cum citim în Marcu 14:45. rŞi L-a sărutat multr0;. Nu numai o dată. Iuda a murdărit ceea ce pentru iudei era sfânt. Când cineva săruta pe un rabin, aceasta însemna că el i se supune lui, ca un ucenic. Însă sărutul lui Iuda n-a fost pentru ca să arate că el este ucenicul Lui, ci un sărut al trădării.
În Ioan 18:10 citim că Petru preia iniţiativa şi scoate sabia din teacă. Cuvântul grecesc folosit aici nu se referă la o sabie de luptă, lungă de un metru, ci la un cuţit lung subţire, care se folosea la înjunghierea mielului de Paşti.
Vreau să ne imaginăm tabloul de atunci din grădină. Pe deoparte 400-600 de soldaţi, poliţia romană a templului şi alţii r11; înarmaţi cu săbii de luptă lungi de un metru, iar de cealaltă parte Petru, care scoate din teacă un cuţit obişnuit. El se gândea că poate să joace rolul unui rRambor0;. Însă dovedeşte repede că el nu era un soldat adevărat, ci numai un pescar iudeu, prin aceea că la prima sa lovitură cu cuţitul el nu-şi atinge ţinta, ci taie decât urechea unui om. El nu a atacat însă vreun soldat sau pe vreunul din poliţia templului, ci pe robul marelui preot, care nu era nici măcar înarmat. Isus intervine imediat şi vindecă (îi lipeşte) urechea tăiată. Prin intervenţia Sa, el îi scapă viaţa lui Petru.
Comparând cele patru evanghelii, observăm că toate amintesc că Petru a tăiat o ureche, însă numai doctorul Luca scrie de vindecarea ei. Pentru ceilalţi trei a fost interesant numai că i-a tăiat urechea. Pentru ei vindecarea ei nu a fost aşa de interesantă r11; ei Îl văzuseră pe Isus făcând lucruri mai mari ca acesta. Însă pentru doctorul Luca a fost important să relateze şi despre vindecarea aceasta.
În momentul acesta Isus îl învaţă pe Petru trei lucruri importante, şi pe toate le găsim relatate în Matei 26. Primul în versetul 52: rr30; toţi cei care scot sabia, de sabie vor murir0;. Sabia nu poate fi folosită în lupta pentru credinţă. Există un timp când trebuie să pui mâna pe sabie, dar nu ca să aperi credinţa. Pentru credinţă trebuie să oferim şi celălalt obraz. Pentru credinţă trebuie să fim gata să murim ca martiri.
A doua lecţie o găsim în versetul 53: lupta spirituală trebuie dusă cu arme spirituale. Aici era vorba de o luptă spirituală. Isus avea 12 legiuni de îngeri la dispoziţie, de care S-ar fi putut folosi oricând. El nu depindea de cuţitul lui Petru, folosit la înjunghierea ceremonială a mielului de Paşti.
A treia lecţie se află în versetele 54-56: toate aceste lucruri trebuia să se întâmple pentru a se împlini prorociile vechiului testament. Dacă nu s-ar fi întâmplat aceste lucruri, nu puteau fi împlinite toate prorociile. Când ucenicii au văzut că El nu va face nimic pentru a Se apăra, decât ceea ce făcuse, ei L-au părăsit şi au fugit. În Marcu 14:51-52 mai există încă o completare a relatărilor evenimentului. Este un tânăr care a trebuit să fugă în pielea goală. Această întâmplare nu are de fapt nici o legătură cu situaţia propriu-zisă. Când un autor scria în istoria antică o biografie, el insera undeva şi legătura lui cu cele întâmplate. El scria ceva despre el însuşi, pentru a arăta de unde ştie acele lucruri. El nu-şi folosea numele, ci vorbea despre el la persoana a treia. Spre exemplu, în evanghelia sa, Ioan se numeşte pe sine ucenicul pe care-l iubea Isus. Prin aceasta el nu vrea să spună că Isus nu-i iubea şi pe ceilalţi ucenici. Era numai un mod de a se indica pe sine, pentru a explica de unde ştie el toate aceste lucruri. Tot aşa ceva asemănător avem şi în Marcu 14:51-52. Ştiind cum se referea un autor la el însuşi în istoria antică, se poate deduce că Marcu era acel tânăr.
În momentul acesta Isus permite să fie arestat.
4.3 Judecarea religioasă
Isus a trebuit să treacă prin două proceduri juridice diferite. Prima religioasă, care era un proces iudeu. A doua un proces civil, o procedură romană. Ambele se pot împărţi în câte trei părţi. În procesul religios acuzarea era blasfemie. În procesul civil a fost schimbată acuzarea.
4.3.1 Judecarea de către Ana (Ioan 18:12-14 şi 19-23)
Ana a fost mare preot între anii 7 şi 14 d. H. El a fost demis de regentul roman în anul 14 d. H., însă el şi-a păstrat influenţa asupra preoţilor, deoarece patru din urmaşii lui au fost chiar fii lui, iar în final nepotul lui. După orientarea lui religioasă el era un saducheu. El a transformat curtea templului într-o afacere personală. El încasa din toate veniturile schimbătorilor de bani şi a celor care vindeau animale de jertfă. Şi tocmai aceste afaceri au fost tulburate de două ori de Isus (la primul şi la ultimul Paşti din activitatea Sa publică). Pot presupune că el a vrut să se răzbune pe Isus.
Motivul acestei părţi a procedurii religioase a fost de a obţine o anumită acuzare religioasă. Ne amintim că la începutul procedurii nu exista nici un fel de organizare, deoarece ea nu era programată pentru noaptea aceea. Conform Ioan 18:13, ei L-au dus direct la marele preot Ana, ceea ce încălca legea nr. 4, deoarece erau interzise orice proceduri înainte de aducerea jertfei de dimineaţă.
Versetele 22-23 arată clar că nu era o procedură publică, ceea ce încălca legea nr. 5, căci erau interzise orice proceduri secrete.
Conform cu versetul 19, Ana Îl întreabă pe Isus despre două lucruri: rMarele preot a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Luir0;. Despre El Însuşi, spre a-L putea acuza; şi despre ucenicii Săi, spre a-i putea prezenta drept criminali pe fiecare dintre ei. Însă lucrurile au fost schimbate dintr-o dată. Isus le-a reamintit dreptul iudaic. Conform dreptului iudaic, le era interzis să-L interogheze. Ei erau obligaţi să aducă doi sau trei martori. Cum El îi învăţase numai în public, ar fi trebuit să nu fie ceva greu pentru ei de a arăta dacă El ar fi spus într-adevăr ceva greşit. El a fost lovit pentru răspunsul acesta, deşi după dreptul iudaic El a procedat corect. Aceasta a fost prima din torturile pe care a trebuit să le suporte El în noaptea aceea. Însă rezultatul final al acestei prime părţi a fost că ei n-au putut formula nici o acuzaţie religioasă.
4.3.2 Judecarea Lui de către Caiafa şi sinedriu (Marcu 14:53, 55-65; Matei 26:57, 59-68; Luca 22:54, 63-65; Ioan 18:24)
Aici este vorba de a doua parte a procedurii religioase. Isus a fost dus înaintea lui Caiafa şi a sinedriului. Caiafa era ginerele lui Ana, şi a fost mare preot între anii 25 şi 36 d. H. Procesul a avut loc în anul 30, la jumătatea mandatului său de mare preot. În Luca 22:54 citim că El a fost dus în casa marelui preot. Lucrul acesta a încălcat legea nr. 6, conform căreia procesele conduse de sinedriu trebuia să aibă loc în sala de judecată din curtea templului.
Mai înainte am amintit că sinedriul avea 71 de locuri, care erau repartizate cu multă grijă. 24 de locuri le deţineau marii preoţi, care erau toţi saduchei. 24 de locuri deţineau bătrânii, care erau toţi farisei. 22 de locuri deţineau cărturarii, care şi ei erau farisei. Ultimul loc era ocupat de marele preot, care şi el era saducheu. Procedura era condusă aşadar de un saducheu, însă fariseii formau majoritatea. Nu trebuia să fie prezenţi toţi cei 71 de membrii ai sinedriului, minimum însă 23. Când erau prezenţi 23 dintre ei, pentru o achitare erau suficiente 11 voturi. Pentru o condamnare erau necesare 13 voturi. Era interzisă luarea unei decizii de condamnare cu o diferenţă de voturi de numai un vot.
Nu ştim câţi au fost prezenţi, însă putem presupune că doi nu au fost prezenţi. Unul era Nicodim, iar cel de al doilea Iosif din Arimatea. În Matei 26:59 se spune: rPreoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot sinedriul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-l poată omorîr0;. Prin aceea că ei au început să caute o mărturie mincinoasă, ei au încălcat legea nr. 7 r11; procedura trebuia să înceapă cu audierea apărării.
În versetul 59 mai citim că tot sinedriul era împotriva Lui. Ceea ce încălca legea nr. 8, conform căreia toţi puteau pleda în favoarea unei achitări, dar nu în favoarea condamnării.
Ei au citat martorii unul după altul, însă existau prea multe diferenţe între mărturiile lor. Nu au găsit doi martori care să aibă aceeaşi mărturie. Este vizibil că ei nu erau pregătiţi pentru proces. Ei nu intenţionau să facă procesul în această noapte. În final au găsit doi martori a căror mărturie era aparent aceeaşi. Despre aceasta citim în Marcu 14:58. Însă în Matei 26:59 se spune: rDar n-au găsit nici unar0;. Dacă comparăm Marcu 14:58 şi Matei 26:61, se poate vedea în ce consta deosebirea: în Marcu citim de intenţia de a distruge templul şi de a construi altul, în Matei despre capacitatea Sa de a-l construi. Prin această deosebire între mărturii au fost eliminaţi şi aceşti ultimi doi martori. Nu mai aveau nici un martor la dispoziţie. Conform legii iudaice El trebuia eliberat (Marcu 14:59). Ei însă n-au făcut aşa ceva, şi astfel au încălca legea nr. 9, care prescria doi sau trei martori.
De aceea Caiafa era foarte frustrat, s-a ridicat şi a zis: rNu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?r0; (Matei 26:62). Iar pentru faptul că el Îl interoga pe Isus în momentul acesta, el încălca legea nr. 10, prin aceea că acuzatului îi era interzis să se acuze singur.
Conform dreptului iudaic, Isus nu a răspuns la această întrebare (Matei 26:63), ceea ce l-a înfuriat şi mai mult pe Caiafa. După aceea el pretinde de la Isus să jure, spunându-I: rTe jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeur0;! Din cuvintele pronunţate aici de Caiafa putem să deducem două lucruri: primul, el ştia foarte bine că Isus spusese că El este Mesia. Al doilea, Caiafa ştia cine va fi Mesia: Fiul Dumnezeului cel viu. Conform dreptului iudaic, când se cerea acuzatului să jure, acesta trebuia să răspundă. Şi Isus a răspuns, aşa cum citim în Marcu 14:62: rDa, suntr0;. Cu alte cuvinte: Eu sunt Mesia, Fiul lui Dumnezeu. În Matei 26:64 citim iarăşi: rDa, suntr0;, ceea ce corespunde unui Da accentuat. După care El continuă, numind două lucruri prin care ei Îl vor recunoaşte în viitor. Primul, Îl vor vedea aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu, iar al doilea, la a doua Sa venire Îl vor vedea venind pe nori. A doua Sa venire va fi vizibilă, rr30; orice ochi Îl va vedea r30;r0; (Apocalipsa 1:7).
Conform Matei 26:65 s-au întâmplat două lucruri. Primul, marele preot şi-a rupt hainele, ceea ce-i era interzis conform legii nr. 11.
Al doilea, el Îl acuză pe Isus de blasfemie. Aceasta încălca legea nr. 12, deoarece judecătorii nu puteau să acuze, cât şi legea nr. 13, după care acuzarea de blasfemie putea fi făcută numai atunci când era pronunţat direct Numele lui Dumnezeu. Iar în această procedură Isus nu făcuse aşa ceva.
Apoi în versetul 65 Caiafa adaugă: rCe nevoie mai avem de martori?r0; Această întrebare este interesantă, ţinând cont de faptul că el nu mai avea şi aşa nici un martor. Prin ceea ce spune Caiafa, el încălca legea nr. 14, conform căreia nimeni nu putea fi condamnat pe propria sa mărturie. El a vrut să-L condamne pe propria Sa mărturie; însă lucrul acesta era interzis de legea nr. 14.
Conform Matei 26:66, ei L-au declarat vinovat. Prin aceasta ei au încălcat legea nr. 15, conform căreia pronunţarea sentinţei nu avea voie să aibă loc niciodată noaptea, ci numai ziua.
În plus aici era vorba de o sentinţă de condamnare la moarte. Ei au pronunţat sentinţa în aceeaşi zi cu judecata, ceea ce încălca legea nr. 16. În cazul pronunţării sentinţei, între judecată şi sentinţă trebuia să treacă cel puţin 24 de ore.
Când ei au stabilit sentinţa, au făcut-o prin vot comun, şi nu individual, începând cu cel mai tânăr membru, aşa cum era prescris. Astfel ei au încălcat legea nr. 17.
În Marcu 14:64 citim că ei L-au condamnat la moarte. Ceea ce încălca legea nr. 8 şi nr. 18. Conform legii nr. 18, decizia unanimă arăta nevinovăţia acuzatului, deoarece în cazul iudeilor o astfel de unanimitate era posibilă numai în cazul unui complot. Conform dreptului iudaic, ei trebuia să-L achite, ceea ce ei n-au făcut-o.
În plus, în acelaşi verset se spune că ei L-au condamnat toţi la moarte. Iar o sentinţă de condamnare la moarte nu putea fi pronunţată decât la trei zile după încheierea judecăţii; aici ea s-a făcut în aceeaşi zi. Ceea ce încălca legea nr. 19.
În Marcu 14:65 citim apoi: rŞi unii au început să-L scuipe, să-I acopere faţa, să-L bată cu pumnii şi să-I zică: proroceşte! Iar aprozii Îl pălmuiau peste faţăr0;. Iar în Matei 26:67: rAtunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuitr0;. Aici avem încălcarea legilor nr. 20 şi 21. Legea nr. 20 spune că judecătorii trebuie să fie umani şi prietenoşi. Legea nr. 21: era interzisă biciuirea unei persoane condamnate la moarte.
Isus a suferit aici trei feluri de torturi. Conform legii iudaice, toate aceste trei torturi trebuia să fie pedepsite. Unii L-au lovit cu pumnii; ceea ce trebuia să fie sancţionat cu o amendă de până la 4 dinari, ceea ce corespundea preţul muncii pentru 4 zile. Mai rău, ceea ce era foarte jignitor, era ca cineva să fie lovit cu palmele. Lucrul acesta trebuia sancţionat cu o amendă de 200 dinari, deci salariul pentru 200 de zile de muncă. Şi mai rău, o jignire şi mai mare, a fost a treia nedreptate pe care El a trebuit să o suporte: scuiparea pe faţă. Scuiparea pe faţă se sancţiona cu o amendă de 400 dinari. Ceea ce depăşea venitul anual al unui muncitor zilier. Însă nici unul dintre cei care participaseră la aceste nedreptăţii nu a fost pedepsit.
Ultima lege, nr. 22, a fost încălcată prin aceea că judecarea Sa a avut loc în seara dinainte de Paşti.
4
Mesia

beyond a scris:

Este acelaşi moment în care se jertfea al doilea miel din jertfa zilnică în 14 Nisan.
Numai că acesta de la urmă se jertfea la Sanctuar, iar mielul pascal se jertfea în cadrul fiecărei familii.

Ionica a scris:

Draga sora Lucia,
Daca am fi in timpul lui Moise si am locui in Israel am tine Pastele in prima luna, numita nisan. Semantic, in limbile semitice inseamna "primele fructe", probabil, deoarece atunci se coceau primele fructe, la fel si orzul.
Exod 9:31,32
"Si inul si orzul au fost lovite, pentru ca orzul e'n spic si inul e'nflorit. Dar graul si secara nu au fost lovite, fiindca nu-s coapte."
Deci, in timpul de inaintea Pastelui, orzul era in spic si suntem la plaga a 7-a. Au mai fost trei plagi, deci puteau sa treaca inca cateva zile bune si orzul sa fie copt in luna Nisan, dat fiind caldura propice din Orientul Mijlociu.
Acum daca snopul de orz trebuia sa fie adus in aceasta luna sau nu?
In textul ebraic la Leviticul 23:15 scrie "sabate" (la plural), la fel ca si in Matei 28:1 in textul grec, sarbatorile ce picau in acel timp, erau considerate sabate mari (Ioan 19:31), pentru ca nu se lucra in ele. Asadar in saptamana patimilor existau doua sau trei sabate: sabate mari pe Nisan 14 si Nisan 15 (care nu erau sabate de ziua a saptea, ci sabate de sarbatoare anuala) si unul mic (adica ziua a saptea). Cum trebuie interpretata expresia 'a doua zi dupa sabat' - Levitic 23:11? E vorba de sabatul de dupa 15 Nisan sau e un sabat independent de acesta? Daca versetul din Levitic 23:14 e legat de 15 Nisan, el trebuie legat de Sarbatoarea Azimilor si in acest caz azimile nu trebuiau facute cu faina noua, ci cu cea veche. In aceasta varianta de interpretare "Snopul De Leganat" se facea in aceasta perioada si cadea la cateva zile dupa 14 Nisan.