Cu prilejul acestor adunãri anuale, inima tuturor, tineri si bãtrâni, era îndemnatã sã-I slujeascã lui Dumnezeu, în timp ce întâlnirea întregului popor, venit din toate pãrtile tãrii, întãrea legãtura care-i apropia de Dumnezeu si unii de altii. Ar fi bine ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre sã aibã o sãrbãtoare a corturilor - o fericitã amintire a binecuvântãrilor lui Dumnezeu fatã de ei. Dupã cum copiii lui Israel sãrbãtoreau eliberarea lucratã de Dumnezeu pentru pãrintii lor si se gândeau la minunata ocrotire în timpul cãlãtoriilor lor dupã iesirea din Egipt, tot astfel si noi sã fim recunoscãtori si sã ne reamintim de diversele cãi pe care el le-a deschis pentru a ne scoate din lume si din întunericul rãtãcirii, la lumina pretioasã a harului si adevãrului Sãu.

De trei ori pe an întregul Israel se aduna pentru închinare la sanctuar (vezi Exod 23, 14-16). Pentru o vreme, locul acestor întâlniri fusese la Silo; iar apoi, locul acestor servicii divine nationale a fost Ierusalimul si aici se adunau semintiile la sãrbãtorile anuale.
Poporul era înconjurat de triburi sãlbatice si rãzboinice, dornice sã punã stãpânire pe pãmânturile lor; si, cu toate acestea, se poruncise ca toti bãrbatii capabili de luptã, cum si tot poporul care putea sã facã drumul acesta, sã-si pãrãseascã de trei ori pe an cãminul si sã meargã la locul de întâlnire, cãtre centrul tãrii. Ce putea sã-i împiedice pe vrãjmasii lor de a se arunca asupra caselor lor si a le pustii cu foc si sabie? Ce putea sã împiedice o invazie asupra tãrii, care l-ar fi dus pe Israel în robie la cine stie care dintre vrãjmasii lui? Dumnezeu fãgãduise cã va fi scutul poporului Sãu. rÎngerul Domnului tãbãrãste în jurul celor ce se tem de El si-i scapã din primejdie" (Ps. 34,7). În timp ce israelitii mergeau sã se roage, puterea dumnezeiascã îi tinea în frâu pe vrãjmasii lor. Fãgãduinta lui Dumnezeu suna astfel: rVoi izgoni neamurile dinaintea ta si-ti voi întinde hotarele; si nimeni nu-ti va pofti tara în timpul când te vei sui, de trei ori pe an, ca sã te înfãtisezi înaintea Domnului, Dumnezeului tãu" (Exod 34, 24).

Prima dintre aceste sãrbãtori, Pastele, sãrbãtoarea azimilor, avea loc în luna Abib, întâia lunã a anului iudaic, care corespunde cu sfârsitul lui martie si începutul lui aprilie. Frigul iernii trecuse, ploaia târzie se terminase si întreaga naturã se bucura de frumusetea si voiosia primãverii. Iarba înverzea pe coline si prin vâlcele, iar câmpiile erau împodobite de flori.

Luna care se apropia de plinãtatea ei fãcea ca serile sã fie minunate. Era timpul pe care cântãretul sfânt îl descrie atât de frumos: rCãci iatã cã a trecut iarna;
A încetat ploaia si s-a dus.

(Cânt.Cânt. 2,11-13) Pe toate drumurile tãrii erau cete de cãlãtori ce mergeau la Ierusalim. Pãstorii de la turmele lor si ciobanii din muntii lor, pescarii de pe marea Galileii, tãranii de la ogoarele lor si fiii profetilor de la scolile lor, toti îsi îndreptau pasii spre locul unde se descoperea prezenta lui Dumnezeu. În fiecare zi fãceau drumuri scurte, multi mergând pe jos. Caravanele sporeau fãrã încetare la numãr si adesea, înainte de a sosi în cetatea sfântã, ajungeau sã aibã un foarte mare numãr de oameni.

Voiosia naturii trezea în inima lui Israel bucurie si recunostintã fatã de Dãtãtorul tuturor darurilor bune. Se cântau marii psalmi ebraici care proslãveau onoarea si maiestatea lui Iehova. La un semnal din trâmbitã, corul puternic al sutelor de glasuri, acompaniat de chimval, intona imnul de multumire:
rMã bucur când mi se zice:
r16;Haidem la Casa Domnului!r17;
Picioarele mi se opresc
În portile tale, Ierusalime!...

Acolo se suie semintiile, semintiile Domnului ...

Ca sã laude Numele Domnului, ...

Rugati-vã pentru pacea Ierusalimului!

Cei ce te iubesc, sã se bucure de odihnã".

(Ps. 122, 1-6)
Când priveau înãltimile din jur, pe care pãgânii fuseserã obisnuiti sã aprindã focul altarelor lor, copiii lui Israel cântau:
rÎmi ridic ochii spre munti...

De unde-mi va veni ajutorul?

Ajutorul îmi vine de la Domnul
Care a fãcut cerurile si pãmântul" (Ps. 121, 1.2).

rCei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului,
Care nu se clatinã, ci stã întãrit pe vecie.

Cum este înconjurat Ierusalimul de munti,
Asa înconjoarã Domnul pe poporul Sãu,
De acum si pânã în veac" (Ps. 125, 1.2).

Când ajungeau pe culmea dealurilor asezate în fata cetãtii sfinte, priveau cu respect la cetele de închinãtori care urcau drumul la templu. Vedeau fumul de tãmâie care se înãlta spre cer, iar când se auzea sunetul trâmbitei levitilor care vesteau începerea serviciului divin, erau cuprinsi de însufletirea clipelor acelora si cântau:
rMare este Domnul si lãudat de toti,
În cetatea Dumnezeului nostru,
Pe muntele Lui cel sfânt.

Frumoasã înãltime, bucuria întregului pãmânt,
Este muntele Sionului;
În partea de miazãnoapte
Este cetatea Marelui Împãrat". rPacea sã fie între zidurile tale,
Si linistea în casele tale domnesti".

rDeschideti-mi portile neprihãnirii
Ca sã intru si sã laud pe Domnul".

rÎmi voi împlini toate juruintele fãcute Domnului
În fata întregului Sãu popor.

În curtile Casei Domnului,
În mijlocul tãu, Ierusalime!

Lãudati pe Domnul!"
(Ps. 48, 1.2; 122, 7; 118, 19; 116, 18.19).

Toate casele Ierusalimului se deschideau, oferind peregrinilor adãpost, fãrã platã; dar toate acestea nu erau încãpãtoare pentru adunarea cea mare si se întindeau corturi prin toate locurile libere din cetate si pe dealurile învecinate.

În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sãrbãtorea Pastele, care, prin ceremoniile lui solemne si impresionante, comemora eliberarea din robia egipteanã si arãta în viitor, cãtre Jertfa care-i putea scãpa din robia pãcatului. Când Mântuitorul Si-a dat viata pe Golgota, însemnãtatea Pastelui a încetat; si, pentru amintirea acestei întâmplãri, a fost rânduitã Sfânta Cinã, pe care Pastele o preînchi-puise.

Dupã Paste urma Sãrbãtoarea azimilor, care tinea sapte zile. Prima zi si a saptea zi erau zile de adunãri sfinte, când nu trebuia sã se facã nici o lucrare de serv. În a doua zi a sãrbãtorii I se aduceau lui Dumnezeu primele roade ale recoltei anului. Orzul era cea dintâi cerealã din Palestina, ce dãdea în copt pe la începutul sãrbãtorii. Un snop din cerealele acestea era legãnat de preot în fata altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoasterii cã totul este al Lui. Numai dupã ceremonia aceasta era îngãduitã strângerea recoltei.