În Marcu 3:21 citim că rudele lui Isus şi-au dat seama că se va ajunge la un punct de răscruce. Însă ei nu au înţeles cum trebuie situaţia. Ei credeau că El ar fi nebun şi că trebuie protejat de El Însuşi. Ei înţelegeau că trebuie să se întâmple ceva, însă nu ştiau ce.
În versetul 22 citim că situaţiile acestea fuseseră provocate de cărturarii care veniseră de la Ierusalim, ele fiind premeditate. Ele au avuta loc în Galilea. Între timp se încheiase a doua fază a anchetei. Mai-marii preoţilor luaseră o decizie, şi căutau o posibilitate când să o facă publică. Procesele acestea sunt descrise cel mai exact de Matei. Însă de la Marcu ştim că ele au fost declanşate de fariseii care se veniseră în Iudea de la Ierusalim, tocmai pentru a-şi face cunoscută decizia lor.
În Matei 12:22 Isus a izgonit un duh rău, care-l făcuse pe cel demonizat să fie mut. De fapt izgonirea duhurilor rele nu era neapărat neobişnuită r11; în zilele acelea fariseii şi cărturarii făceau şi ei izgonirea duhurilor rele. Chiar şi ucenicii rabinilor făceau lucrul acesta. Deci izgonirea duhurilor rele nu era ceva neobişnuit. Însă în iudaismul fariseilor se practica un anumit ritual la izgonirea duhurilor rele. Practica iudaică avea trei trepte, pe care o foloseşte şi Isus.
Un exemplu îl găsim în Marcu 5. Acolo Isus a fost întâmpinat de un om stăpânit de un duh necurat. Mântuitorul l-a întrebat pe duhul rău care-i este numele, iar acesta i-a răspuns: rNumele meu este legiune, pentru că suntem mulţir0;. În acest context Isus a folosit practica iudaică.
Datorită acestei proceduri în trei trepte, exista un anumit soi de demoni care nu putea fi izgonit, anume duhurile rele care-l făceau pe cel demonizat să fie mut. Deoarece persoana respectivă nu putea să vorbească, nu putea nici să aibă loc o comunicare, şi drept urmare nu se putea afla numele demonului. Astfel că în iudaismul fariseilor nu era posibil să izgonească astfel de demoni. Însă fariseii învăţaseră de mult timp că atunci când va veni Mesia, El va fi în stare să izgonească orice soi de demoni.
Aici avem cea de a doua dintre cele trei minuni care vor fi făcute numai de Mesia: să izgonească demonii muţi r11; pe când celelalte moduri de izgonire nu. Dacă ştim lucrul acesta, atunci putem să înţelegem de ce lucrurile s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat.
În Matei 12:22 citim cum a izgonit Isus acest demon care-l făcea mut pe cel demonizat. Ceea ce i-a făcut pe cei ce-L ascultau să pună în următorul verset întrebarea: rTot poporul, mirat, zicea: Nu cumva este acesta Fiul lui David?r0; Mulţimea a întrebat dacă nu cumva El este Fiul lui David. rFiul lui Davidr0; este un sinonim pentru Mesia, deci ei au întrebat: este El Mesia? La izgonirea altor demoni se pune întrebarea cu ce autoritatea făcea El lucrul acesta. Însă aici se schimbă întrebarea în: Este El Mesia? Pentru că El făcea tocmai ceea ce rabinii spuneau că va putea face numai Mesia.

Mulţimea era gata să pună această întrebare, dar nu era gata să-şi răspundă singură. În loc de aceasta, ea i-a rugat pe conducătorii ei să răspundă la întrebare. La lucrul întâmplat aici, conducătorii nu aveau decât două posibilităţi: 1. să-L recunoască pe Isus ca Mesia sau 2. să-L respingă ca Mesia. Ei au ales a doua variantă, şi L-au respins. Pentru aceasta au mai trebuit să explice un lucru: De ce El putea să facă ceea ce, conform învăţăturii lor, numai Mesia putea să facă?
În versetul 24 citim că ei au ales a doua opţiune, şi L-au refuzat ca Mesia. Ei au afirmat că Însuşi Isus ar fi demonizat, şi anume nu de un demon obişnuit, ci de prinţul demonilor r11; Beelzebub. rBeelzebubr0; este o combinaţie de două cuvinte ebraice şi înseamnă rDomnul zboruluir0;. Acest argument a fost motivarea general recunoscută a respingerii lui Isus ca Mesia. El nu putea (nu avea voie) să fie Mesia, pentru că El Însuşi ar fi demonizat.

Această explicaţie nu se găseşte numai în Biblie, ci şi în literatura iudaică care a fost scrisă după acest eveniment. În talmud, despre care am amintit deja, se relatează că Isus a fost crucificat la sărbătoarea Paştelui, deoarece El a practicat vrăjitoria. Iudeii trebuiau să explice de ce a fost răstignit Isus la sărbătoarea Paştelui, căci după legea iudaică era interzis ca să fie executat cineva. Isus ar fi amăgit Israelul prin vrăjitorie r11; iar vrăjitoria se află în legătură directă cu demonismul. În altă parte din talmud stă scris că Isus, când era în Egipt, Şi-ar fi făcut tăieturi în carne. În aceste tăieturi El ar fi pus rmici inscripţiir0; cu numele lui Dumnezeu. Acestea constau în limba ebraică din patru litere, şi pe acestea Şi le-a pus El în rănile Lui. Prin aceste mijloace a fost posibil ca El să facă minunile Sale. Fariseii nu au contestat nici în evanghelii şi nici în alte scrieri minunile lui Isus. Însă ei atribuie minunile făcute de El unei puteri demonice.

Această argumentare a devenit explicaţia oficială pentru respingerea Lui. El nu a fost Mesia, pentru că El era demonizat.
În Matei 12:25-29 Isus S-a apărat prin patru afirmaţii.
Prima, El precizează în versetele 25-26 că mărturia lor nu poate fi adevărată, căci astfel împărăţia Satanei ar fi dezbinată.
A doua, aşa cum vedem în versetul 27, recunoscuseră că izgonirea demonilor era un dar al Duhului. Astfel că, ei erau inconsecvenţi în propriile lor declaraţii.
A treia, Isus spune în versetul 28: prin realizarea minunilor s-a confirmat că El este Mesia.

A patra, Isus subliniază în versetul 29 că El este mai puternic decât Satana şi nu-i este supus lui. În versetele 30-37 El învaţă că generaţia care a înfăptuit păcatul acesta a făcut un păcat deosebit, anume rblasfemier0; (hula împotriva Duhului Sfânt). Iar pentru că acest păcat era de neiertat, condamnarea acestei generaţii era deja hotărâtă. Condamnarea care nu mai putea fi schimbată s-a împlinit 40 de ani mai târziu, când în anul 70 d. H. au fost distruse Ierusalimul şi templul.
Vreau să precizez încă o dată contextul în care a fost făcut păcatul acesta. Este singurul loc în care se vorbeşte despre acest păcat. De aceea definiţia păcatului de neiertat este următoarea: poporul iudeu ca naţiune L-a respins pe Isus ca Mesia în timpul Său pe acest pământ, cu argumentarea că El ar fi demonizat.
3.4.2 Păcatul împotriva Duhului Sfânt r11; blasfemia
Din definiţia de mai sus se pot trage patru concluzii:
Prima, aici este vorba de un păcat naţional, nu de unul individual. Nimeni nu (mai) poate astăzi să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt. Chiar şi atunci nu a fost un păcat individual, căci fiecare individ în parte al rgeneraţiei acesteiar0; putea scăpa de judecată, dacă-L primea pe Isus ca Mesia. Însă ca păcat naţional, el era de neiertat.

Este clar că nu a fost un păcat individual, căci noul testament îl explică foarte clar: Indiferent ce păcat a comis cineva, el îi poate fi iertat acestei persoane, dacă ea vine la Dumnezeu prin Hristos. Nu contează natura păcatului. Căci atunci când a murit Isus pe cruce, El nu a murit numai pentru anumite păcate, şi pentru altele nu. El a murit pentru orice fel de păcat; şi astfel orice păcat poate fi iertat persoanei care vine la Dumnezeu prin Hristos. Însă pentru Israel ca naţiune el a fost atunci de neiertat.
A doua, acest păcat se referea numai la iudeii care au trăit în timpul cât a fost Isus pe pământ. El nu se aplică iudeilor de mai târziu, aşa cum au încercat bisericile în decursul istoriei bisericii. Păcatul era numai pentru acea generaţie de iudei care L-a văzut, căreia i S-a descoperit ca Mesia şi căreia i-a oferit în acele zile împărăţia cerului. Tocmai acea generaţie care L-a respins, motivând că El ar fi demonizat. De acum încolo în această carte voi folosi noţiunea de rgeneraţia aceastar0;. Căci numai generaţia aceea a fost vinovată de păcatul de neiertat.

A treia, aici este vorba de un păcat naţional, pe care nu-l putea înfăptui nici un alt popor, deoarece Isus a venit o singură dată ca Mesia la poporul Său r11; poporul Israel. Nu există decât un singur popor al legământului lui Dumnezeu.
A patra, drept consecinţă a acelui păcat, a fost retrasă oferta împărăţiei mesianice. Împărăţia a fost stabilită pentru o generaţie ulterioară, care Îl va primi r11; generaţia din timpul necazului cel mare. Pentru generaţia de atunci urma să vină judecata din anul 70 d. H. Prin aceasta s-a atins în istoria iudaică a treia oară rpunctul fără posibilitate de întoarcerer0;**.
** O expresie

Prima judecată o vedem la ieşirea poporului Israel din Egipt (Numeri 13-14). Doisprezece spioni au fost trimişi să spioneze ţara Canaan. Toţi au văzut că ţara era aşa cum promisese Dumnezeu. Însă zece dintre spioni au avertizat poporul să nu încerce să cucerească ţara. Numai Iosua şi Caleb s-au încrezut în Dumnezeu. Din cauza aceasta s-a ajuns la răzvrătire împotriva lui Moise şi Aaron, iar cei doi erau gata să fie omorâţi, dacă nu intervenea Dumnezeu. Iar după aceea Dumnezeu a pronunţat o judecată împotriva generaţiei exodului: ei au trebuit să rătăcească prin pustiu timp de 40 de ani. În timpul celor 40 de ani, toţi cei care părăsiseră Egiptul urmau să moară r11; cu excepţia celor doi spioni şi a celor până în 20 de ani. Şi astfel generaţia aceea a pierdut privilegiul de a intra în ţara promisă. A fost o judecată fizică. Ei au murit în afara ţării promise. Nu toţi cei care au murit în pustiu au fost pierduţi în sens spiritual. Moise şi Aaron au trebuit să moară şi ei în afara ţării pentru anumite păcate, însă ei au fost mântuiţi spiritual. Căci judecata fizică nu atingea mântuirea spirituală. Nu a fost decât o judecată fizică r11; moartea fizică, în afara ţării.
A doua judecată a avut loc în timpul vieţii lui Manase, care a fost cel mai groaznic rege din Ierusalim (2 Regi 21 şi 2 Cron 33). El a făcut din curţile templului un centru de idolatrie. Dumnezeu a hotărât şi atunci să-i pedepsească printr-o judecată fizică. Ierusalimul şi templul au fost distruse de babilonieni, iar poporul a fost luat în captivitate în Babilon. A fost o judecată fizică. Nu toţi cei care au fost expuşi acestei judecăţi erau pierduţi spiritual. Printre alţii, a fost luat în captivitate Ezechiel, Daniel şi prietenii lui. Ei au trebuit să suporte consecinţele judecăţii fizice, însă ea nu a influenţat mântuirea lor. După ce Dumnezeu a pronunţat această condamnare, nu s-a mai putut face nimic spre a o înlătura. În cazul iudeilor din pustiu citim că ei s-au pocăit. După care ei au spus: Putem să cucerim ţara. Au format o armată şi au pornit r11; însă era prea târziu. Se atinsese rpunctul fără posibilitate de întoarcerer0;, şi astfel ei au trebuit să suporte judecata fizică. La sfârşitul vieţii sale Manase s-a întors la Dumnezeu, şi a fost mântuit spiritual, însă se depăşise punctul fără nici o posibilitate de întoarcere pentru popor. Iar distrugerea şi captivitatea babiloniană au fost inevitabile.
În Matei 12 iudeii au a depăşit pentru a treia oară un astfel de punct, după care nu mai era posibilă nici o întoarcere. Nimic nu a mai putut opri judecata care urma să vină peste ea în anul 70 d. H., când romanii au distrus oraşul şi templul.
O zi mai târziu, când Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, o mare mulţime de oameni L-au proclamat ca Mesia r11; însă era prea târziu. Chiar şi atunci când mii de oameni L-au recunoscut ca Mesia, Isus spune că Ierusalimul va fi distrus. Aceasta este natura acelui păcat de neiertat. Un păcat naţional al lui Israel, care atrage după el o judecată fizică.
3.4.4 Un nou proces referitor la semne (Matei 12:38-45)
După ce au auzit toate cuvintele referitoare la respingere şi judecată, fariseii şi cărturarii au preluat iarăşi iniţiativa (Matei 12:38), cerând un alt semn. Ceea ce vreau ei să spună era că El nu ar fi făcut destul, spre a dovedi că El este Mesia. El îşi începuse lucrarea Sa în urmă cu un an şi jumătate şi făcuse multe minuni în timpul acesta, inclusiv minunile acelea care erau declarate că numai Mesia le putea face. Cu toate acestea ei L-au refuzat. Şi astfel Isus şi făcut cunoscută noua Sa rpoliticăr0; referitoare la efectuarea de minuni.
Am amintit mai înainte că scopul minunilor, pe care El începuse să le facă în urmă cu un an şi jumătate, a fost acela de a da lui Israel un semn, spre a-l determina să ia o decizie. Între timp ei luaseră această decizie irevocabilă. În Matei 12:39-40 citim că nu-i vor mai fi date alte semne poporului Israel r11; cu excepţia unui singur semn: semnul prorocului Iona, semnul învierii. După acest eveniment Isus mai face multe alte minuni, însă scopul minunilor se schimbase. Nu pentru a mai da lui Israel un semn, ci ca o pregătire a apostolilor Săi pentru o lucrare pe care, datorită respingerii lui Isus, ei aveau să o facă mai târziu. Despre aceasta citim în Faptele apostolilor. Însă pentru naţiunea Israel nu a mai fost făcut nici un semn, decât semnul lui Iona. Acest semn al lui Iona, semnul învierii, va fi făcut de trei ori pentru Israel: la învierea lui Lazăr, la învierea lui Isus şi la învierea celor doi martori în timpul necazului cel mare.
3.4.5 Oamenii din Ninive şi împărăteasa de la Miazăzi (Seba)
După ce Isus a numit această schimbare referitoare la minunile din lucrarea Sa, El reia tema judecăţii. Aici trebuie însă observată legătura deosebită cu raceastă generaţier0;. În Matei 12:44 se spune că la judecata viitoare locuitorii din Ninive se vor ridica împotriva acestei generaţii şi o vor condamna. Versetul 42: Împărăteasa din Seba se va ridica şi ea la judecată împotriva acestei generaţii şi o va condamna. Isus a dat aici două exemple de păgâni din vechiul testament: oamenii din Ninive şi împărăteasa din Seba. Ei au avut puţină lumină la care să răspundă, însă ei au răspuns. Această generaţie a avut mult mai multă lumină r11; ea a avut lumina lui Mesia. Aşadar, în ziua judecăţii acele generaţii vor putea sta înaintea marelui tron alb şi vor condamna această generaţie iudaică specială r11; ea a fost vinovată de păcatul de neiertat.
În Matei 12:43-45 Isus relatează istoria unui alt demon, dar de multe ori nu se observă punctul principal al acestei relatări. Este vorba despre un demon care trăia într-un om, şi care se hotărâse să-l părăsească. El nu a fost izgonit, ci a plecat de bunăvoie, şi îşi căuta o locuinţă mai bună. După ce a căutat câtva timp, el s-a întors la persoana în care locuise mai înainte. Când a ajuns la ea, a găsit-o goală, măturată şi împodobită. Pentru că persoana aceea era goală, şi între timp în ea nu locuia un alt demon, demonul a putut să intre iarăşi în ea. Însă el nu a mai vrut să locuiască singur, ci şi-a invitat încă şapte prieteni de-ai săi să locuiască acolo împreună cu el. În versetul 45 Isus spune că starea din urmă a bărbatului aceluia era mai rea decât mai înainte. Mai înainte locuise în el numai un demon. Pentru că a rămas gol, acum avea în el opt demoni. Punctul decisiv este la sfârşitul versetului: rTocmai aşa se va întâmpla şi cu această generaţie vicleanăr0;. Această generaţie a început cu Ioan Botezătorul. Misiunea lui a fost să pregătească această generaţie în vederea venirii lui Mesia. Prin predica lui Ioan, această generaţie era curăţită şi împodobită. Însă prin respingerea lui Mesia, această generaţie a rămas goală. Iar pentru că ea a rămas goală, starea ei din urmă a devenit mai rea decât mai înainte. Când a început generaţia aceasta, iudeii se aflau sub stăpânirea romană. Ea trebuia să plătească anual impozite Romei. Însă Roma îi permitea să-şi păstreze identitatea naţională: exista Ierusalimul, avea loc serviciul la templu şi avea un sinedriu, ca un fel de conducere. Însă la 40 de ani după ce au fost pronunţate aceste cuvinte, ca urmare a răscoalei împotriva Romei, legiunile romane au pus stăpânire pe întreaga ţară. După 4 ani de război, dintre care 2 ani împresurarea Ierusalimului, Ierusalimul a fost cucerit, templul distrus, astfel încât n-a mai rămas piatră pe piatră. Iudeii au fost răspândiţi în toată lumea, iar starea lor din urmă a fost evident mai rea decât cea de mai înainte. Israel a fost răspândit în toată lumea până în ziua de astăzi.
3.4.6 Urmările respingerii lui Isus ca Mesia
(Marcu 4:1-2, 33-34; Matei 13:1-3, 34-35; Luca 8:4)
Ca urmare a respingerii lui Isus ca Mesia, există patru rezultate. Aşa cum a fost deja amintit mai înainte, primul rezultat a fost scopul minunilor Sale: de acum încolo ele nu au mai fost făcute spre a da lui Israel un semn, ci pentru a-i pregăti pe apostolii Săi pentru lucrarea lor de mai târziu. Lui Israel nu-i va mai fi dat decât un semn, semnul lui Iona. Acest semn al lui Iona, semnul învierii, va fi făcut de trei ori pentru Israel: la învierea lui Lazăr, la învierea lui Isus, şi în timpul necazului cel mare, la învierea celor doi martori.
Al doilea rezultat are de-a face cu oamenii pentru care fuseseră făcute minunile. Până în Matei 12 Isus mergea din loc în loc şi făcea minuni în folosul mulţimilor. Până în momentul acesta El nu le cerea să creadă. El nu folosea minunile Sale spre a dovedi că El este Mesia. Un exemplu bun este Ioan 5. Isus vindecă un bărbat la scăldătoarea Betesda. El l-a vindecat din propria Sa iniţiativă. Bărbatul nu ştia cine era Isus. Când acesta a fost întrebat: rCine te-a vindecat?r0;, bărbatul tot nu ştia. A trebuit să plece şi să se intereseze. El nu ştia cine este Isus şi nici că El zicea că este Mesia. Însă după Matei 12 se schimbă starea aceasta. De atunci încolo Isus a făcut minuni numai în folosul persoanelor unice. Acum El le cerea să aibă credinţă.
Rezultatul a fost următorul: până la Matei 12 El spunea celui vindecat să proclame ceea ce i-a făcut Dumnezeu. În Matei 12 Isus a spus celui vindecat să nu spună nimănui ce i-a făcut Dumnezeu. El a început o rpolitică a liniştiir0;. Iar celor care beneficiaseră de puterea Lui mesianică le-a interzis să vorbească.
Al treilea rezultat: mesajul transmis de acum încolo de Isus şi apostolii Săi. Până în Matei 12 Isus şi apostolii Săi mergeau în tot Israelul, din loc în loc, din sinagogă în sinagogă, şi proclamau că Isus este Mesia. Cu numai două capitole înainte, în Matei 10, Isus i-a trimis pe ucenicii Săi, doi câte doi, să facă tocmai lucrul acesta. Însă după Matei 12 El interzice chiar ucenicilor Săi să spună cuiva că El este Mesia. Spre exemplu în Matei 16, unde Petru face renumita sa mărturie despre El: rTu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viur0;, Isus îi porunceşte lui Petru să nu spună nimănui lucrul acesta. Şi ucenicii trebuie să se supună rpoliticii liniştiir0; r11; până în Matei 28, când ei primesc porunca de misionare.
Al patrulea rezultat este în legătură cu modul Lui de învăţătură. Până în Matei 12 Domnul Isus a învăţat public şi pe înţelesul tuturor. Am văzut lucrul acesta în Matei 5r11;7, în predica de pe munte, când imediat după predică poporul a înţeles exact ce a spus El şi prin ce Se deosebea El de farisei şi de cărturari (7:29). Însă metoda Sa de învăţare se schimbă după Matei 12. Se poate vedea în următorul capitol, Matei 13, unde El începe să vorbească mulţimilor numai în pilde. În versetul 1 se spune: rÎn aceeaşi zi r30;r0;. Aşadar El Şi-a început noua Sa metodă de a învăţa chiar în ziua respingerii Sale. Apoi în versetul 3 se spune: rEl le-a vorbit despre multe lucruri în pilder30;r0;. Mai târziu ucenicii L-au întrebat de ce le vorbeşte în pilde, iar El le-a numit două motive: primul motiv consta în aceea de a le ilustra ucenicilor anumite adevăruri. Al doilea motiv consta în aceea de a învăţa mulţimile astfel încât, deşi auzeau cuvintele Lui, ele nu înţelegeau sensul pildelor. Până în timpul acesta li se dăduse destulă lumină, spre a răspunde corect. Însă ele răspunseseră greşit r11; prin păcatul de neiertat. De aceea nu li s-a mai dat nici o altă lumină.
În Matei 13:34 se spune: rIsus a spus mulţimilor toate aceste lucruri în pilde; şi nu le vorbea fără pilder0;. Aici se spune că El nu le vorbea decât în pilde. Această afirmaţie nu este valabilă r11; referitor la timpul până în Matei 12. Însă după aceea ea este întru totul adevărată. Ori de câte ori El vorbea public, vorbea numai în pilde, astfel încât mulţimile nu-L înţelegeau. Marcu mai aminteşte încă un punct pe care vreau să-l amintesc şi eu. În Marcu 4:33-34 se spune: rIsus le vestea Cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă. Nu le vorbea deloc fără pildă; dar, când era singur la o parte, explica ucenicilor Săi toate lucruriler0;. Când învăţa în public, vorbea în pilde, astfel încât nimeni nu înţelegea sensul vorbirii Lui, nici chiar apostolii. Dar când era numai cu ei, El le explica, deoarece pentru ei trebuia să fie o ilustrare a adevărului. Este imposibil să înţelegem de ce lucrarea Sa s-a schimbat aşa de radical, dacă nu înţelegem cât de important a fost evenimentul din Matei 12. Se poate chiar spune că evenimentele din Matei 12 au fost cele mai importante evenimente din viaţa Sa, cu excepţia morţii şi învierii Sale. Ceea ce s-a întâmplat în Matei 12 a schimbat direcţia părţii a doua a lucrării Sale. Ele au pregătit evenimentele din Faptele apostolilor şi scena pentru ceva nou, pentru adunarea trupului lui Hristos. Ele au pregătit scena pentru următorii 2000 de ani ai istoriei poporului Israel. Aşadar, a fost o răscruce foarte importantă, aşa cum vom vedea mai departe.
3.4.7 Conflictul referitor la mişna
(Marcu 7:1-23; Matei 15:1-20; Ioan 7:1)
Aici avem un alt conflict referitor la mişna. Până acum am tratat două părţi ale conflictului: postul şi ţinerea sabatului. Aici găsim al treilea punct, care se ocupă cu spălarea mâinilor înainte de masă. Moise nu a poruncit că trebuie spălate mâinile înainte de masă. Însă fariseii spuneau că a mânca cu mâinile nespălate ar fi ceva imposibil. Nu era voie să se mănânce nici un bob de grâu fără a se spăla mai înainte pe mâini. Iar Marcu explică în capitolul 7, în versetele 1-4, cum interpretau fariseii. Însă Isus şi ucenicii Lui nu respectau practicile fariseilor. De aceea, în versetul 5 ei vin şi-L atacă: rPentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de tradiţia bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?r0; Fariseii nu au avut niciodată ocazia să-L acuze pe Isus că ar fi încălcat legea lui Moise. Singurul motiv de acuzare îl aveau că El a încălcat legea mişna. Drept urmare, în versetul 5 se spune: De ce încalci Tu rtradiţia bătrânilorr0;? Expresia aceasta este sinonimul folosit în noul testament pentru mişna. Isus le-a răspuns, amintind în versetele 6 şi 7 trei lucruri:
Primul, rnatura acestei tradiţii era făţărniciar0;. Priviţi de ceilalţi, ei creau o impresie foarte cucernică despre ei, dar versetul 7 precizează că totul era în zadar. Căci ei învăţau mai întâi poruncile oamenilor şi apoi poruncile lui Dumnezeu. Este exact ceea ce face legalitatea. Priviţi din exterior, ei creau impresia că ar fi spirituali. Când în realitate ei aveau o spiritualitate greşită, căci adevărata spiritualitate caută poruncile lui Dumnezeu, şi nu poruncile oamenilor.
Al doilea, Isus explică în versetul 8 că s-a renunţat la poruncile lui Dumnezeu, şi în locul lor sunt ţinute poruncile omeneşti.
Al treilea, ceea ce este formulat şi mai drastic, în versetul 9 se spune: rAţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi tradiţia voastrăr0;. Uneori se încalcă o lege a lui Moise în favoarea unei tradiţii. În versetele 10-12 Domnul Isus dă un exemplu. Legea lui Moise spune: rSă cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta r30;r0;. În contextul legii lui Moise ea mai conţine ceva: copiii erau răspunzători de bunăstarea părinţilor, dacă părinţii erau bătrâni sau slăbiţi, şi nu mai puteau să se întreţină singuri. Mulţi oameni preluaseră credinţa fariseilor, chiar dacă părinţii lor nu erau neapărat şi ei farisei. În plus, ei nu vreau sub nici o formă să-şi împartă bunurile lor materiale cu cineva care nu era fariseu. Astfel că ei au dezvoltat un concept special, care este numit în versetul 11 r11; principiul rcorbanr0; (tradus = dar). Cuvântul ebraic corban înseamnă rdestinatr0;, şi se explică astfel: Când un iudeu pronunţa cuvântul rcorbanr0;, şi făcea un anumit semn cu mâna, aceasta însemna că tot ceea ce avea la el era rdestinatr0;. Iar cu cele destinate se putea face două lucruri: se dădea o parte sau totul la casieria templului, sau se foloseau pentru uzul personal. Însă ele nu puteau fi date cuiva pentru uzul lor personal. Aşadar, când un fariseu vedea că se apropie tatăl său, care nu era fariseu, şi ştia că nu avea bani destui, înainte ca tatăl său să ajungă la el, el spunea simplu rcorbanr0;. Când tatăl lui ajungea la el şi-i spunea nevoile lui, fariseul putea să spună: rAş fi dorit ca tu să mă fi văzut mai înainte r11; acum tot ce am, am destinat deja, corban r11; nu mai pot să dau nimănui ceva pentru uzul lui personalr0;. El nu era obligat să aibă intenţia de a da bani la templu, căci putea să-i folosească şi pentru el personal. Prin practicarea unei tradiţii, se încălca astfel o lege a lui Moise. În versetul 13 se spune: rŞi aşa aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin tradiţia voastrăr0;. Există în sensul acesta multe exemple în mişna, ghemara şi talmud.
Încă un exemplu: fariseii preferau să fie în Ierusalim de ziua sabatului, pentru a lua parte la sărbătoririle sabatului. Însă câteodată erau obligaţi ca duminica să fie acasă, spre exemplu în Betleem, astfel că ei erau obligaţi să călătorească în ziua sabatului. Moise spusese că în ziua sabatului să rămână acasă şi să nu parcurgă mai mult decât un rdrum într-o zi de sabatr0;, ceea ce era aproximativ un km. Iar ei trebuia să călătorească într-o zi de sabat, de la Ierusalim la Betleem, mai mult de un km. Lucrul acesta era însă interzis. În şcoala sofrim s-a pus următoarea întrebare: care este căminul tău? Iar pentru cămin ei dădeau următoarea definiţie simplă: căminul tău este întotdeauna acolo unde este proprietatea ta. Unde este proprietatea ta, acolo este căminul tău. Astfel că un fariseu îşi trimitea sâmbătă după masă şapte sau opt sclavi să se oprească pe drumul de la Betleem la Ierusalim, la câte un km distanţă. Apoi el mergea de la un sclav la celălalt r11; proprietatea sa, şi deci căminul său r11; la următorul sclav r11; proprietatea sa, şi deci căminul său. În felul acesta el folosea o tradiţie, spre a încălca o lege a lui Moise. Fariseii erau foarte exacţi în ce priveşte împlinirea unor porunci, pe când la împlinirea altora foarte flexibili. Când ei mâncau un bob de grâu, dacă cea mai apropiată sursă de apă era la cinci km, trebuia parcursă mai întâi această distanţă. Ei nu mâncau până nu se spălau pe mâini. Mişna spune următorul lucru: cineva care nu se spală pe mâini înainte de masă este ca un criminal. Mişna mai spune şi că cel care nu se spală pe mâini înainte de masă este ca unul care se duce la o prostituată. Tot aşa ea spune că cineva devine sărac, dacă face trei feluri de păcate. Iar unul dintre ele este să nu te speli pe mâini. Deci (conform învăţăturii rabinice): dacă vrei să nu mori sărac r11; spală-te pe mâini! Când eu am fost obligat să mă spăl pe mâini, credeam că era ceva inventat de mama r11; însă această tradiţie este mult mai veche.
În versetul 14 Isus vorbeşte mulţimii intenţionat printr-o pildă, pentru ca ei să nu înţeleagă. După care în versetul 17 ucenicii Săi Îl întreabă ce înseamnă pilda aceasta. Aici vedem iarăşi noul Său procedeu în vorbirea Lui publică: pentru mulţimea de oameni El vorbea în pilde, astfel ca ei să nu-L înţeleagă, iar apoi El explica ucenicilor pildele. Pentru mulţime spre a ascunde adevărul, pentru ucenici spre a li-l ilustra.
3.4.8 Conflictul referitor la legea lui Moise
(Ioan 7:53 r11; 8:11)
Cum am amintit mai înainte, fariseii nu au avut niciodată vreo posibilitate să-L acuze pe Isus că a încălcat legea lui Moise. Ei nu putea să-L acuze decât că a încălcat legile mişnei. Aşa cum am văzut, El a recunoscut că El încalcă legile mişnei. Mai târziu vom vedea că Isus folosea câteodată căi ocolitoare, numai pentru a încălca legile mişnei. Acest pasaj relatează că fariseii vreau să-L determine pe Isus să spună ceva împotriva legii lui Moise. Dacă ei ar fi reuşit să-L determine pe Isus să spună ceva împotriva legii lui Moise, ar fi putut să-L contrazică în afirmaţia că El a împlinit în întregime această lege. Drept urmare, El nu ar mai fi avut dreptul să afirme că El este Mesia. În mod excepţional, aici nu mai era vorba de mişna, ci de legea lui Moise. Ei aşteptau o ocazie când Isus vorbeşte public, pentru ca să-L poate face de ruşine în public.
În Ioan 8:3-4 citim: rAtunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul mulţimii, şi au zis lui Isus: Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurviar0;. Ei au adus o femeie la Isus, şi au acuzat-o de preacurvie. Spre a arăta că nu există nici o îndoială referitoare la vina ei, ei au spus că au prins-o tocmai în flagrant delict. În versetul 6 citim: rSpuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată acuzar0;. Modul cum ei au adus cazul înaintea lui Isus arată clar că ei vreau să-L ispitească, căci nu este posibil să fie cineva surprins în flagrant delict (preacurvie), fără ca să participe cel puţin două persoane. Deşi o persoană poate fi acuzată de preacurvie, pentru un flagrant delict este nevoie însă de cel puţin două persoane. Aşadar, unde era partea masculină din această întâmplare?
Acuzatorii nu se gândeau deloc la aspectul acesta. Ei au prezentat cazul printr-o anumită întrebare (versetul 5): rMoise, în lege, ne-a poruncit să omorâm cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?r0; Aici nu mai era vorba de tradiţii, ca până acum, ci de legea lui Moise. În originalul grecesc se poate înţelege şi aşa: rMoise a poruncit să omorâm cu pietre pe una ca aceasta. Dar Tu, ce spui tu?r0; r11; anume contrar a ceea ce a spus Moise. Ei căutau aşadar să prezinte ceva public, spre a dovedi că ceea ce spune Isus nu este în conformitate cu ceea ce spune Moise.
La început Isus n-a răspuns nimic, ci, aşa cum citim în versetul 6, S-a plecat şi a scris cu degetul pe pământ. Atunci când ei au stăruit ca El să răspundă, le-a răspuns. În versetul 8 El scrie iarăşi cu degetul pe pământ.
Sunt fascinat câte comentarii la evanghelia după Ioan precizează ceea ce a scris Isus pe pământ. Ca şi cum după aproape 2000 de ani s-ar mai găsi ceva pe pământ care se poate citi. În limba greacă se accentuează nu scrisul, ci degetul. Acelaşi lucru se poate spune în greacă în diferite moduri. Însă ceea ce vrea să fie accentuat se pune la începutul propoziţiei, frazei. Şi aici la începutul propoziţiei este degetul. Însă de ce?
Dintre cele 613 legi ale lui Moise, 603 au fost scrise pe pergament, de oameni, cu rcreioaneler0; de atunci. Zece au fost scrise în piatră, iar una dintre cele zece a fost legea împotriva preacurviei. Aceste zece legi care au fost scrise în piatră nu au fost sculptate în piatră, ci aşa cum ni se spune de patru ori, scrise cu degetul lui Dumnezeu (Exod 31:18; 32:15-16; Deut. 4:13; 9:19). Motivul pentru care aici se accentuează degetul, este de a arăta că autorul acestei legi este Dumnezeu. El este autorul întregii legi a lui Moise. Ca autor, bineînţeles că El cunoaşte toate afirmaţiile legii referitoare la acest păcat, cât şi la pedepsirea acestui păcat. El cunoaşte totul.
În versetul 7 citim răspunsul pe care li-l dă: rCine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ear0;. Isus nu spune aici: cine este fără păcat, să arunce primul cu piatra în ea. Dacă El ar fi spus aşa, ar fi încălcat legea lui Moise, căci legea lui Moise nu pretindea o perfecţiune, absolut fără păcat, pentru a împlini o condamnare. Altfel n-ar mai fi putut fi executat vreodată cineva. Căci legea lui Moise cerea executarea în cazul anumitor păcate. Şi unul dintre ele era preacurvia. Aşadar El nu a spus: rdacă eşti absolut fără păcat, aruncă primul cu piatra în ea!r0;, căci lucrul acesta ar fi fost împotriva legii lui Moise, iar Isus ar fi fost atunci un păcătos. Aici era vorba tocmai de legea lui Moise. Ceea ce a spus El a fost: Dacă condamnăm pe cineva pe baza legii lui Moise, atunci trebuie să ţinem cont de tot ceea ce spune Moise referitor la acest păcat şi la pedepsirea lui. Legea spunea că dacă cineva va fi vinovat de păcatul preacurviei, atunci el trebuia să fie omorât cu pietre. Însă aceasta nu era tot ce scria Moise pentru cazul acesta.
Moise mai scria şi că cineva putea să fie omorât numai pe mărturia a doi sau trei martori. Ei trebuia să aibă aceşti martori, căci ei afirmaseră că femeia fusese prinsă în flagrant delict. Însă nici aceasta nu este tot ce scria Moise. Cei doi sau trei martori, pe mărturia cărora cineva putea să fie omorât cu pietre, trebuia să arunce primii cu pietre. Lucrul acesta îl citim în Deuteronom capitolele 13 şi 17, unde Moise scrie despre martorii demni de încredere da la judecată. Fariseii definesc un martor demn de încredere pe acela care nu a făcut acelaşi păcat ca şi cel acuzat. Se poate astfel rezuma: cei doi sau trei martori, pe baza a căror mărturie a fost cineva condamnat la moarte, şi care la condamnarea aceasta erau răspunzători de aruncarea primei pietre, nu aveau voie să fie vinovaţi de acelaşi păcat de care era vinovat cel/cea acuzat/ă.
Isus a spus deci referitor la legea lui Moise, dacă cei doi sau trei martori nu sunt vinovaţi de acelaşi păcat, atunci să arunce ei primii cu piatra. Au plecat unul câte unul, ceea ce dovedeşte că nici ei nu erau nevinovaţi. În versetul 10 citim că femeia prinsă în preacurvie a rămas singură, iar Isus a întrebat-o: rFemeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?r0; Iar ea răspunde: rNimeni, Doamner0;. Şi Isus a spus: rNici Eu nu te condamnr0;. El nu i-a scuzat păcatul, căci apoi El a spus: rDu-te, şi să nu mai păcătuieştir0;. Punctul central aici a fost condamnarea juridică pe baza legii lui Moise. Iar pentru că cei doi sau trei martori nu erau gata să arunce primii cu piatră în ea, nu exista nici o bază legală pentru condamnarea ei. Aceasta a fost singura dată când fariseii au încercat să-L determine pe Isus să spună ceva împotriva legii lui Moise. Însă încercarea lor a eşuat. După aceea ei n-au mai încercat niciodată. De acum încolo ei continuă să Îl acuze că a încălcat legea mişnei.