Oricât de palid ar fi conturul soarelui pe cer, prezenţa lui descreţeşte frunţi nenumărate şi încălzeşte atâtea inimi! Buna noastră dispoziţie dintr-o zi atârnă adesea de zâmbetul unei raze aurii de soare sau de seninul odihnitor al cerului.

   Înţeleptul Solomon când vorbeşte despre aşa ceva, prezintă într-o exprimare simplă un adevăr etern: „Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele.” - Ecl 11:7

   Într-una din zilele însorite de primăvară din anul acesta, am profitat de puţin timp liber şi am ieşit prin oraş la plimbare. Nu mică mi-a fost mirarea când am observat că în mod paradoxal, aproape toţi trecătorii purtau ochelari de soare! Atunci s-a născut în  mine o întrebare firească: de ce poartă atâţia oameni ochelari de soare pentru că soarele nu părea să strălucească aşa de tare? Vrea aceasta să exprime ceva? Aparent, asemenea întrebări ni le punem în fragedă copilărie…dar răspunsurile pe care le-am găsit nu se mai adresează celor de această vârstă. Spun aceasta, pentru că procentul celor bolnavi de cataractă (cei care suferă de această boală nu suportă lumina prea puternică şi radiaţiile ultraviolete) este mult prea redus în comparaţie cu mulţimea celor care poartă ochelari de soare.

   În afară de cei amintiţi mai sus, mai există câteva cazuri în care purtatul ochelarilor de soare este de asemenea indicat: şoferii care trebuie să conducă ore în şir pe un soare puternic (la un moment dat ochii nu li se mai pot relaxa datorită încordării permanente a pleoapelor şi încep să lăcrimeze), cei care ies în zile însorite în mijlocul naturii şi totul este nins în jurul lor sau cei care merg cu bicicleta şi nu vor să se oprească tot mereu ca să-şi „pescuiască” din ochi tot felul de gâze. De asemenea, pentru cei care trăiesc în emisfera nordică sau sudică şi ajung dintr-o dată în zona ecuatorială, lumina soarelui din timpul amiezii devine supărătoare.

   Nu pretind că am enumerat toate imprejurările în care purtatul ochelarilor de soare e la locul lui. Dar ce putem spune despre cei care-i poartă pe vreme ploioasă, sau noaptea, sau în incinta unor clădiri, unde adesea lumina poate fi insuficientă. Dar nicidecum să fie nevoie de ochelari de soare. Uneori se consideră că ochelarii ar face parte din ţinută, ca şi cum ar fi fost cumpăraţi o dată cu ea; pentru că în multe cazuri nici nu sunt purtaţi pe nas, ci pe frunte sau în loc de prinzătoare de păr. În cazurile acestea începe să nu mai fie important când şi de ce sunt purtaţi, ci marca şi preţul cu care au fost cumpăraţi. Un prieten şi-a cumpărat ochelari de soare cu câteva sute de euro (şi acesta nu este o sumă prea mare pentru nişte ochelari scumpi) şi nu-i prea poartă ca să nu-i zgârie, dar important este că toţi ştim că-i are şi cât au costat(!). Şi dacă tot aparţin de ţinută, să nu ne mirăm dacă pe viitor ochelarii de soare vor lua locul baticului. Oricum, pentru multă lume creştină din zilele noastre, acoperirea capului înaintea lui Dumnezeu este confundată cu purtarea unei cordeluţe sau a unei benzi de material, mai înguste cât un lat de mână care ţine părul la spate.

   Dar mai puţin important este aspectul fizic şi cea ce izbeşte ochiul, decât paralela pe care am făcut-o cu lumea spirituală, cu omul nostru lăuntric şi cu modul în care ne manifestăm noi credinţa în public. De exemplu trist este că mulţi poartă ochelari de soare nu dintr-o nevoie practică, ci datorită instinctului de turmă, sau din teama de a nu fi ridicol („dacă majoritatea o fac, de ce să fiu eu altfel?”). Dar mult mai trist este atunci când fără să ştim dacă drumul nostru de credinţă duce la destinaţia dorită, noi ne punem elegant „ochelarii de soare” şi mergem orbecăind după o mulţime, care foarte posibil să fie la fel ca noi şi să nu ştie cu certitudine încotro se îndreaptă… Şi cu cât „ochelarii” sunt mai opaci, cu atât calea spre pierzare pare să fie mai sigură pentru că noi procedăm ca şi struţul, care ajungând în pericol de moarte, nu se foloseşte de iuţimea lui în alergare, ci mai degrabă îşi înfige capul în nisip, să fie sigur că nu vede cu ochii lui pericolul; dar şi pierzarea este inevitabilă.

   Sunt unii care folosesc ochelarii de soare ca să nu poată fi priviţi în ochi, pentru că atunci pot trişa şi minţi mai în voie. De câte ori nu se întâmplă să întâlnim persoane atât de „iubitoare”, care ne salută cu „Pacea Domnului!” iar în inima lor numai ei ştiu cum ne privesc!? Oameni cu feţe multiple, pe care le schimbă în funcţie de ce vor să prezinte altora; oameni făţarnici, neiubiţi nici de Domnul şi nici de mine şi poate nici măcar de ei înşişi. Pentru asemenea situaţii a spus Fiul lui Dumnezeu: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Matei 18:3. Tocmai deoarece copilaşii nu trişează, nu sunt făţarnici, ci sunt sinceri cu toţi.

   Alţii poartă ochelarii ca să nu fie recunoscuţi de către ceilalţi; o atitudine la fel de răspândită ca şi cea precedent amintită. Nici practica aceasta nu este deloc nouă. Mă gândesc la o Tamar, care şi-a acoperit faţa ca să nu fie recunoscută de socrul ei atunci când a vrut să comită fărădelegea (Gen 38:1-26) ssau la nevasta lui Ieroboam  care ştia că merge înaintea lui Ahia, prorocul Domnului, şi s-a deghizat, sperând că va trece neobservată înaintea Domnului (1Regi 14:1-6). N-am înţeles multă vreme cum s-a gândit acea femeie că Dumnezeu poate să-i vorbească personal şi totuşi să n-o recunoască. Şi dacă tot ştia că Ahia este atât de bătrân încât din cauza vârstei nu mai poate vedea clar, de ce să-şi mai fi ascuns chipul? Oricum n-ar fi recunoscut-o dacă nu i-ar fi descoperit Domnul lucrul acesta. S-a dus cu daruri la proroc, fără să ştie că oamenii lui Dumnezeu nu se lasă influenţaţi de ele. Şi-apoi nu e de mirare că prorocul i-a vestit lucruri atât de aspre; după un asemenea trecut, o asemenea atitudine în prezent. Când aştepţi ca Dumnezeu să-ţi rezolve o problemă, îţi revizuieşti trecutul, te pocăieşti, îţi plângi viaţa trăită în păcat, şi nu vii cu daruri să cumperi un răspuns din mâna prorocului. Ei au avut şansa să devină regi pe acea vreme, dar se pare că au irosit-o, lucrând după poftele lor rele şi împotrivindu-se avertizărilor lui Dumnezeu. Astăzi, fiecare din noi primim prin moartea Prinţului cerurilor, dreptul să devenim şi noi fii de Rege; dar ce facem noi cu o asemenea şansă? Alegerea ne aparţine şi într-o zi ne vom întâlni cu ce am făcut, fie bine, fie rău. Dar trebuie s-o facem atâta timp cât „cei ce se uită pe ferestre” – aşa cum numeşte Eclesiastul în limbaj poetic ochii – pot vedea adevărata Lumină, şi umblă conduşi de ea.

   Mai sunt unii care poartă ochelari de soare ca să nu vadă pe oricine sau, mai bine zis, să poată vedea doar pe cine vor ei şi să aibă scuză pentru celelalte cazuri. Îmi imaginez ce „ochelari de soare” purta preotul şi levitul din istorioara pe care a prezentat-o Domnul Isus în Evanghelia după Luca 10:30-37 despre călătorul jefuit de tâlhari. E nevoie de multe ori de străini să rezolve lucruri care ne sunt nouă încredinţate, pentru că noi nu ne mai facem timp să punem în practică ceea ce susţinem atât de înfocat atunci când este vorba de teorie. Felul în care sunt prezentate aceste lucruri aici, în Luca dovedesc faptul că şi acel „învăţător al Legii” era doar un bun teoretician, pentru că la final Mântuitorul i se adresează cu cuvintele: „Du-te şi fă şi tu la fel!”- dovadă că nu făcuse aşa ceva până atunci, cu toate că îl interesa mântuirea… Haideţi să privim lucrurile şi să le tratăm aşa cum trebuie, fără să ne mai lăsăm influenţaţi de „ochelarii de soare” ai firii pământeşti care mereu au tendinţa să ne arate o imagine deformată şi ireală a ceea ce trebuie să vedem, şi apoi să facem în realitate.

   Ne întrebăm de multe ori de ce nu vedem lucrurile aşa cum vrea Dumnezeu să le vedem? De ce avem privirile întunecate sau uneori nici măcar nu ştim încotro ne îndreptăm? Sau consideraţi cumva că cineva care nu-l poate vedea sau ierta pe fratele său se află pe o cale bună, care duce la viaţă? Posibil, dar atunci s-ar putea să citim Evanghelii diferite… Cuvântul Domnului vorbeşte în Psalmul 19:8 „poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii”. Una din principalele cauze este că nu privim Poruncile lui Dumnezeu ca pe nişte principii esenţiale de viaţă, care trebuie să se vadă din conduita noastră zilnică, ci le rezumăm probabil la un text care poate fi memorat şi rostit mecanic, la fel ca şi rugăciunea Tatăl Nostru. Şi mai trist e că unii mai găsesc motive să se mândrească cu faptul că după ani de zile de pocăinţă, cunosc şi ei pe de rost aceste câteva versete (noţiunile elementare ale pocăinţei), dar când caută Dumnezeu să vadă rodul nostru, acesta lasă de dorit.

   În încheiere aş dori să ne amintim încă un citat din spusele Domnului Isus: Matei 6:22 „Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!”. Dumnezeu să ne ajute să umblăm în Lumină, o Lumină sănătoasă, care provine de la „Soarele neprihănirii” şi care este Hristos Domnul. Umblând în această Lumină nu vom avea probleme nici cu cataracta, nu vom mai trece nepăsători pe lângă oamenii şi fraţii care au nevoie de dragostea noastră şi vom fi fericiţi şi acum şi la intrare în Împărăţia Lui. Pentru că dragostea e împlinirea Legii.